Istoria Cetății Oradea s-a îmbogățit, de curând, cu un nou studiu privind, poate, unul dintre cele mai tragice momente ale fortăreței de-a lungul existenței sale: explozia devastatoare a pulberăriei.

 

Inginer de profesie, Alexandru Pop s-a remarcat printr-o serie de cercetări realizate în ce privește istoricul Cetății Oradea, reușind să scoată la lumină o serie de adevăruri îngropate în straturile succesive ale trecutului.

După ce în 2015 a publicat volumul „Cuibul Ocrotit de Ape. Sistemul hidrografic defensiv al cetăţii şi al oraşului Oradea în prima jumătate a secolului al XVII-lea”, anul trecut a văzut lumina tiparului, la Editura Varadinum Script din Oradea, un nou studiu realizat de Alexandru Pop „Cuibul ocrotit de foc. Considerații privind pulberăria și arsenalul cetății Oradea în secolul al XVII-lea, până la cucerirea otomană (1660)”.

Autorul vine și analizează o serie de documente publicate de mai mulți cronicari cronicari ai vremii sau istorici și, coroborând aceste informați, reușește să ajungă la o serie de concluzii privind unele date istorice legate de Cetatea din Oradea. Volumul nou publicat are în centrul atenției pulberăria din Cetatea Oradea. Prin pulberărie se înțelege, de regulă, un atelier sau o fabrică de muniție. Însă, până în prezent, nu există niciun document care să indice expres existența unui atelier de pulberărie (de fabricare a pulberei negre). Există dovezi privind existența unor depozite de pulbere, însă Alexandru Pop vine și completează informațiile privind funcționarea în incinta fortăreței și a unui atelier de pulberărie.

Autorul, în cercetarea sa, pornește de la Inventarul militar datat 30 martie 1632. „Descoperirea în acest inventar a unei cantități remarcabile de peste 7.500 kg salpetru, materie primă suficientă pentru fabricarea a 10 tone de pulbere neagră, reprezintă o probă că în posesia Cetăţii trebuia să existe undeva, cel puţin un atelier de pulberărie, într-un spaţiu diferit de cel al unui depozit de pulbere obişnuit”, scrie Alexandru Pop.

De asemenea, autorul amintește că, încă din iulie 1625, este menționat faptul că meșterul morar Mathias Heringh, din Kosice, este plătit pentru echipamentul montat la o moară de măcinat salpetru din Oradea, ceea ce îl face pe Alexandru Pop să afirme că la acea vreme exista deja un atelier de pulberărie, foarte probabil în afara cetății, undeva în amonte, pe pârâul Peța. „Existența unor mori de pulbere atestă funcționarea unor ateliere de pulberărie în afara incintei cetății, undeva pe pârâul Peța, acele mori de pulbere intrând, cel puțin, în alcătuirea unui atelier de pulberărie. Așadar, în 1632, morile de pulbere aparținătoare cetății, funcționau, fără să cunoaștem încă data punerii lor în funcțiune, posibil spre sfârșitul domniei principelui Gabriel Bethlen”, scrie Alexandru Pop.

Inventarul militar de la 1632 indică și existența a două depozite plutitoare pe apă.

Perioada asupra căreia autorul s-a aplecat cu precădere este asediul Cetății de către turci, începând cu 15 iulie 1660 și până la capitularea din 27 august 1660. La acea dată, în Cetate numărul de tunuri se ridica la 75. Cât despre depozitele de pulbere din Cetate, pe lângă cele existente, cele din Turnul bastionului Roșu, respectiv Turnul bastionului Aurit, autorul afirmă că s-a mai amenajat încă unul cel din Turnul bastionului Crăișorul, „având în vedere că depozitele de pe apă trebuiau desființate odată cu iminenta amenințare turcească.

Asaltul Cetății s-a dat pe 15 iulie, iar apărătorii, nu mai mult de 900, fără pregătire militară, au rezistat eroic. Un prim moment tragic a fost cel în care printr-o trădare turcii au descoperit secretul golirii apei din șanțul de apărare. Odată ce apa din șanț s-a scurs, turcii au reușit să mineze bastioanele Aurit și Roșu.

Însă momentul tragic se va produce peste zece zile, mai exact pe 14 august 1660, când are loc explozia Turnului de pulbere din dreptul bastionului Roșu. Din acest moment, însă Alexandru Pop începe o reală investigație a autorului privind locul exploziei și cum s-a produs aceasta.