Amintirile copilăriei ce ne revin puternic în minte şi suflet, colindele şi clinchetele de clopoţel, mirosul proaspăt de brad şi cozonac, darurile pe care le aşteptăm cu nerăbdare, toate creează în sânul familiei o atmosferă de basm, linişte sufletească şi iubire.

Potrivit specialiștilor, una din cele mai răspândite datini la români este colindatul, un ritual care se întâlneşte pe întreg arealul judeţului Bihor, scenariul de colindat putând fi însoţit sau nu de masca zoomorfă, aşa cum se întâmplă, spre exemplu, în partea de tranziţie cu Beiuşul: Dobreşti, Topa de Sus sau Tilecuş. În unele locuri, în noaptea Crăcinului, putem întâlni şi cântarea religioasă cunoscută sub numele de „Vicleimul” (Irozii), la care participă copiii. „Este un obicei care se poartă din casă în casă, fiind legat de tragedia uciderii pruncilor (cei 14.000, pe care Biserica îi pomeneşte pe 29 decembrie)”, menționează specialiștii.

Vorbe frumoase, pline de prosperitate şi belşug sunt adresate de cetele care vin cu „Pluguşorul” fiecărei gospodării. Ca o incantaţie magică, textul urării se transmite din tată în fiu şi nu există român să nu-l cunoască. Tot ajunul Anului Nou prilejuieşte practicarea anumitor acte misterioase, care încearcă să prospecteze viitorul. Unul dintre obiceiuri, „Vergelul”, este un prilej de sărbătoare la care participă mai ales tinerii necăsătoriţi şi părinţii acestora. Cei care fac „Vergelul” doresc să afle ce le rezervă noul an, mai ales dacă şi cu cine se vor căsători. Personajul cel mai de seamă este „Vergelatorul”, care urmează să „prorocească” viitorul. Ca elemente de recuzită sunt folosite în primul rând vergelele, nişte beţe anume confecţionate sau improvizate de la războiul de ţesut, o covată folosită la frământatul pâinii, două farfurii sau două cofe cu sau fără apă şi un cearşaf. Feciorii şi fetele care participă la vergel aduc cu sine câte un inel, fiecare cu însemnul său şi cele necesare ospăţului, feciorii tocmesc muzicanţii şi aduc băutura, iar fetele se îngrijesc de animale. Tălmăcirea sensului obiectului este simplă: inel - nuntă, ban - bogăţie, pieptene - bărbat colţos, cuţit - ceartă, piatră - căsătorie amânată etc. După aflarea răspunsurilor, trişti sau plini de speranţă, cu toţii se adună în jurul căzănelului, din care apa a fost înlocuită cu vin şi petrecerea începe. Cum se apropie miezul nopţii către Noul An, ţăranii obişnuiesc să prevadă cum va fi vremea în anul care vine. Se folosesc de foile unei cepe mari, pe care le desprind şi le aşază în ordine, numindu-le după lunile anului. În fiecare dintre ele pun puţină sare. A doua zi, de Sfântul Vasile, se va verifica cât lichid a lăsat sarea topită în fiecare foaie. În acest fel, se va şti (pentru că în mod misterios cantităţile sunt diferite) dacă va fi secetă sau ploaie şi în ce lună anume. Alte obiceiuri specifice începutului de an (Sorcova, Semănatul, Chiraleisa etc.) şi alte acte rituale au menirea de a readuce speranţa, optimismul şi starea de echilibru în viaţa oamenilor.

În plus, de la Crăciun şi până la Bobotează, copiii umblă cu Steaua, un obicei vechi care se întâlneşte la toate popoarele creştine, amintind de steaua care a vestit naşterea lui Iisus şi i-a călăuzit pe cei trei magi. Totodată, în seara de Crăciun, după ieşirea din biserică, se joacă Turca. Deşi e un „joc drăcesc”, având drept finalitate stimularea pe cale magico-rituală a fertilităţii solului şi fecundităţii oamenilor, Turca e primită cu plăcere pe la casele oamenilor.

Alimentaţia sacră

De sărbători, alimentația sacră a fost analizată şi ea în speranţa unor ocheade spre un trecut greu de evaluat în lipsa unor tradiţii scrise. În perioada Crăciunului ea este caracterizată prin abundenţă şi se sprijină, în principal, pe carnea de porc: cârnaţi, caltaboşi cu orez sau păsat de porumb, tobă - „birşoaită” (din maghiară), răcituri sau „cocioane”, slănină fiartă cu boia sare şi usturoi, jumări. Consumul multora era jalonat pe intervale destul de precise ca să nu se strice. Alimentul sacru era însă colacul făcut din grâu curat, iar prepararea lui se supunea interdicţiilor coptului pâinii (castitate, curăţenie trupească şi sufletească). Se coceau colaci pentru colindătorii adulţi sau cocuţi pentru copii. Colindătorii erau asociaţi cu un grup de sfinţi, Ioan, Gheorghe şi Nicolae, investiţi cu autoritatea de a „aldui”, a sfinţi colacul, întru belşugul şi bunul mers al casei colindate. Alduitul colacului face referiri la bobul de grâu semănat în brazda neagră până la aşezarea lui pe masă. Pe valea Nimăieştilor grăitul laudă pâinea, băutura şi carnea puse pe masă în faţa colindătorilor.

În dimineţile de praznice, Naşterea, Botezul Domnului sau Anul Nou, există obiceiul de a pune bani în apa de spălat pentru a nu se îmbolnăvi sau pentru a fi curaţi ca aurul şi a nu se prinde blestemele.