278 de răniţi şi cinci morţi.  Români şi unguri. Două sute şaptezeci şi opt de oameni au fost răniţi, cinci au murit. S-au folosit bâte, topoare şi cuţite. S-au incendiat clădiri şi autobuze. Au murit cinci oameni. Alţi 278  au fost răniţi. În 19, 20 şi 21 martie 1990. În Târgu Mureş.

 

Sunt statistici îngropate printre alte statistici. Printre copiii morţi în accidente şi cei molestaţi în centre de plasament. Printre femeile bătute şi sinucigaşii care-şi sparg creierii pe asfalt. Printre milioanele de ştiri şi ştiruţe care ne-au invadat retina şi ne-au poluat fonic. Cinci morţi şi 278 de răniţi rămân cifre dintr-un dosar sinistru. Cifre care-n sudul ţării au fost acoperite de ecourile mineriadei. Cifre care în sufletul românilor s-au aşezat palid la trei luni distanţă de revoluţie. Cifre care nu sunt niciodată subiect de Bacalaureat. Cifre pe care aproape niciun oltean sau mitic nu le mai ştie. Pentru că românii sunt olteni, mitici, bănăţeni, ardeleni, moldoveni, saşi, secui, maghiari, slovaci. Sunt de dreapta şi de stânga. Sunt creştini, sectanţi şi atei. Sunt culţi, literaţi şi, mai ales, doctori. Sau analfabeţi, manelişti, aspiranţi, amatori. Sunt scriitori sau autori, niciodată amândouă. Şi, finalmente, sunt ruşinos de gay sau ultraconservator straight. Ştiu, s-a mai scris.

În anul 1979 în birourile Electromureş-ului se înfiripa o poveste de dragoste între Szabados Krisztina şi Călin Remeș. Călin Remeş era fiul lui Ştefan, ofiţer SRI. Krisztina era fiica scriitorului Szabados Istvan. Părinţii celor doi iubiţi se cunoşteau de 20 de ani. De când Ştefan îl interogase pe Istvan facilitându-i drumul spre temniţele comuniste. Acesta este o poveste reală. La fel de reală ca cei 278 de răniţi şi cinci morţi. O poveste bazată, cum altfel, pe ura interetnică. Pe criterii de sânge, neam, limbă, crez. Pe naţionalismul care dus la extrem devine malefic.

Tânărul dramaturg George Ştefan, inspirat de acest caz real scrie piesa Ţara Zânelor. Regizorul Andi Gherghe o montează la Târgu Mureş în anul 2015 şi o transformă, doi ani mai târziu, în Poveste din Transilvania. Un spectacol produs de Studio Act Oradea, a cărui premieră a avut loc sâmbătă, 26 august. O alăturare fericită, în termeni şi în fapte, între teatru şi independent. Iată, avem un teatru privat, care alege să monteze texte contemporane, cu profunde reverberaţii sociale. Texte cu potenţial de catalizator al unor mentalităţi demult aplatizate. Avem un teatru liber care promovează tineri regizori şi dramaturgi. O echipă de creatori care transformă cifrele în poveşti, care aduce prospeţime în abordarea unor subiecte îndelung tatonate artistic, de la comunism la conflict interetnic. Avem actori care-şi asumă responsabilitatea de a umaniza, prin fine subtilităţi psihologice, inumanul. Şi avem un spectacol care, înainte de toate, este un manifest. Un manifest care ajunge la cei mulţi, o oglindă pe care numai teatrul o poate ridica azi şi demult nu a mai făcut-o.

Veţi citi, cu certitudine, despre meritele profesionale, artistice, ale întregii echipe. Veţi afla, fără îndoială, că un spaţiu modest a fost ingenios transformat de scenografa Cristina Breteanu, într-o metaforică scenă a vieţii, cu iz comunist. Cu masă, scaune, valize, cuier, care prin mirajul luminii te transpun în camere de interogatoriu, birouri, sufragerii. Veţi afla că 20 de ani de comunism, o revoluţie şi un conflict sângeros sunt ilustrate regizoral în tablouri fluide, construite cu rigurozitate matematică. Că impactul emoţional a fost corect evaluat şi potenţat de Andi Gherghe  care a ocolit, abil, patetismul şi bombasticul. Veţi afla că în acest spectacol joacă Richard Balint, că are rolul securistului şi că a fost bun. Că a avut nerv şi nonşalanţă deopotrivă. Că e un bun psiholog şi are o maturitate emoţională care-l ajută să jongleze cu umanitatea unui personaj detestabil. O să mai aflaţi că în spectacol joacă Gyula Kocsis. Că este, la rându-i, un profesionist. Că a fost profund fără a cădea în capcana interiorizării, că a glisat dibaci printre tonuri şi nuanţe, că are evidentă disponibilitate pentru partituri complexe. Fără îndoială veţi citi că Melinda Pitz s-a remarcat prin eleganţă şi o distincţie rece, aproape metalică, un contrapunct binevenit în interpretarea personajului (copil, adolescent şi mamă) victimă colaterală a unui război absurd. Veţi citi că Alin Stanciu, în rolul tânărului Călin a construit personajul tipic şi totuşi rar întâlnit scenic, al românului aflat în prag de revoluţie. Că a avut o interpretate controlat-explozivă sau, după caz, subtil-ironică. Că nu ar fi fost un spectacol complet fără personajul Eduard, interpretat de Ciprian Ciuciu, voit neutru şi uşor absent, aşa cum devine orice copil când spune o poveste care nu e a lui. Şi nu o spune oricui, ci unui tânăr moldovean, complexat de origini, interpretat de Eugen Neag.

Veţi citi toate astea şi altele asemănătoare. Sau nu.  Poate veţi afla că emoţiile premierei au creat timpi morţi, că spectacolul are nevoie de mici ajustări şi rolurile trebuie să se aşeze. Indiferent ce veţi citi despre acest spectacol însă este important să reţineţi că astfel de producţii merită privite ca un demers întâi social şi mai apoi artistic. Că sunt necesare azi, pentru că azi noi urâm. Că suntem datori să nu uităm şi suntem datori să nu repetăm istoria. Şi asta, în zadar, s-a mai scris. Că ar fi bine să nu ne mai minţim că acestea, şi altele la fel nu ni se pot întâmpla chiar acum, sau chiar nouă. Mai reţineţi că acest spectacolul este bilingv şi este supratitrat în română şi maghiară. Că a adus împreună, pe scenă şi în sală, români şi unguri. Că vorbeşte, literalmente, despre implicaţiile psihologice, despre amprentele lăsate pe destine, până la a treia generaţie, de comunism şi naţionalism deopotrivă. Motorul a fost ura. Un spectacol detaşat de violenţă, un mesaj mascat de o poveste de iubire. Înainte de afla deznodământul iubirii etnic imposibile, aduceţi-vă însă aminte că românii şi ungurii s-au bătut cu topoare, cuţite şi bâte. 278 de oameni au fost răniţi, cinci au murit. S-a întâmplat în martie 1990, în Târgu Mureş.