Generației noastre îi este dat privilegiul de a sărbători 200 de ani de la nașterea eroului național Avram Iancu. Noi o sărbătorim cu toți românii. Sunt multiple manifestări, de la cele mai mici cătune până la Academia Română.

 

Venim și noi, orădenii, să punem o floare la statuia lui, să edităm o revistă, să ne adunăm la placa comemorativă din str.Vasile Alecsandri, iar când se va lăsa seara să ne adunăm în Piața Unirii spre a cânta... și a ne bucura.

Astăzi cu bucurie, românilor veniți!

Ardealul, inima străvechii Dacii, o mie de ani și-a muiat deznădejdea în jale și s-a mângâiat cu visul. Cum spune Octavian Goga „De două ori el, totuși, a lovit cu sete crâncenă cu avânt înfricoșat, dospit de impulsuri seculare. În amândouă rândurile, lovitura lui a pornit din același loc, care prin vitejie legendară a răscumpărat aureola bărbăției îngropate și a dat unui popor oropsit unica zestre de înălțare morală. Acest loc este Țara Moților”.

Venim azi, alături de delegațiile societății Avram Iancu din toată țara... căci „de pe culmile Munților Apuseni a strigat pentru întâia oară răzvrătirea, ca un bucium precursor al redeșteptării generale. Moții sunt Tirolul nostru, pumnul Ardealului, iar cele două inimi mari în care a clocotit uraganul sunt eroii lor: Horea și Avram Iancu”. Astfel, eroul național a pledat cu spada în mână cauza românismului. Tot Goga, la centenar, scrie: „S-au aprins focuri pe culmi, a început să sune tulnicul de brad, s-au pornit carele Iancului de care plânge poezia populară și tunurile de lemn au fost urcate pe vârfuri la trecători. Agerul prefect, frumos, drept și încrezător crai al munților se ivea pretutindeni pe calul lui alb ca un Zeu al luptei. Prestigiul lui personal întreținea și coeziunea, și disciplina acestei armate de țărani. Cele două invazii ungurești, sugrumate în sânge cu cotropirea moților în Munții Abrudului au arătat lumii la ce grad de conștiință se ridicaseră iobagii Ardealului și ce bloc de granit erau pipturile lor. Toată vremea Iancu a fost comandantul necontestat adorat de mulțime. Oastea lui n-a cunoscut o clipă de înfrângere”.

După năvălirea generalului Jozsef  Bem în Ardeal, în 24 decembrie 1848, a decretat armistițiu. În loc să priceapă că între români și unguri armele nu pot hotărî, așa cum îi scrie Avram Iancu lui Simonfi, „se instituie tribunalele de sânge. Dealurile Ardealului plâng că au nume de ,,al furcilor”, „al spânzurătorii”, dar în 12 octombrie 1918, aici, la Oradea, românii au hotărât să își scuture jugul. Mureșan scutura lanțul.

A venit perioada tristă a depresiei marelui erou. Zeci de ani s-a plimbat mortul viu pe poienile dintre brazi, peste mormintele unde dormeau lăncierii lui. Desculț, zdrențăros, ca un rege Lear rătăcea Craiul Munților, cea mai înfricoșătoare icoană a dărăpănării unui popor chinuit. Pe la târguri sau pe câte o culme de deal se ivea făptura lui pribeagă. Moții alergau la el să-i atingă genunchii ca pe niște moaște și zdrențele lui ca o binecuvântare”. Atunci scotea fluierul și cânta ceea ce zilnic se aude din Turnul Primăriei Oradea, „Astăzi cu bucurie românilor veniți”.

Istoria noastră învață din religia lui, „Unicul dor al vieții mele este să-mi văd națiunea mea fericită”. Mergeți la Țebea să învățați ce înseamnă să îți iubești poporul.

Vă așteptăm. Trăiască duhul lui Iancu... Câmpia Libertății spune că Avram Inacu suntem toți.

 

Gral bg.(r) Grigore BARTOȘ