Moto: "Pe mine nu reuşesc să mă intimideze, eu de la calea mea nu mă abat, eu hotarîrile mele nu mi le schimb, eu ce cred că este bine pentru ţară şi pentru neam, asta fac" (Iuliu Maniu).

Noaptea de 5 spre 6 februarie 1953. O iarnă cruntă ca şi regimul impus cu tancurile de Armata Roşie. În pereţii reci ai închisori de la Sighetul-Marmaţiei se aud bătăi ritmice. Degetele slăbite de foame şi chinuri  ciocănesc în codul Morse, vestea se duce din celulă în celulă: "Maniu a murit". Peste câteva ore gardienii îl scot pe poarta închisorii într-un sac. Leul românilor ardeleni, Iuliu Maniu dispare într-o groapă comună din Cimitirul săracilor. Un sfârşit de martir pentru una dintre cele mai importante figuri politice ale românilor din secolul trecut.

În prima duminică din februarie, an de an, sătenii din Bădăcin (jud. Sălaj), îşi cinstesc marele înaintaş, care şi-a lăsat prin testament întreaga avere Episcopiei Greco-Catolice din Oradea. În cele două biserici ale satului, ortodoxă şi greco-catolică, Iuliu Maniu este pomenit în rugăciuni şi i se ridică parastase. Anul acesta se împlinesc 60 de ani de la moartea lui Maniu, 140 de ani de la naşterea sa şi 76 de ani de la sfinţirea şcolii construită de el pentru copiii din sat. Duminica trecută, la şcoala din sat a fost evocată, din nou, memoria şi moştenirea celui supranumit cu respect în epoca sa - pentru intransigenţa faţă de respectarea moralităţii în politică, administraţie şi democraţie - Sfinxul de la Bădăcin.

Martir pentru democraţie

Iuliu Maniu a fost o voce pe care Partidul Comunist nu a putut să o interzică decât prin cătuşe. A devenit o personalitate istorică încă din timpul vieţii prin actele şi faptele sale politice, bucurându-se în rândul poporului de o înaltă stimă. Drept urmare autorităţile comuniste au pregătit cu atenţie anihilarea celui care ţinea trează conştiinţa naţională în faţa bolşevizării ţării.

După lovitura de stat din 23 august 1944 şi acapararea treptată a puterii de stat de către comunişti, aceştia l-au privit pe Maniu ca pe adevăratul duşman. Nu s-au atins de el datorită imensului prestigiu de care se bucura, dar la sfârşitul anului 1947 situaţia era favorabilă eliminării bătrânului leu ardelean. Regimul comunist era înfipt temeinic în fruntea ţării, iar pumnul de fier al clasei muncitoare era pregătit să dea lovitura finală „forţelor reacţionare". Metoda aleasă păstra o aparenţă de legalitate sub forma unui proces derulat de o instanţă numită demagogic "Tribunalul Poporului". Procesul a fost intens mediatizat în oficiosul comunist Scânteia şi preluat ca atare de toată presa comunistă, inclusiv Crişana.

Acuzarea şi procesul

Principala acuză adusă lui Maniu a fost aceea de "înaltă trădare naţională", acuzatorii bazându-se pe un document descoperit la percheziţia făcută acasă la Piky Rădulescu-Pogoneanu, în comuna Potigrafu din judeţul Prahova, unde fruntaşul ţărănist avea o adevărată arhivă secretă. Documentul dezvăluia un acord secret de colaborare între Pogoneanu şi Niculescu-Buzeşti cu doi ofiţeri americani trimişi de FBI în România - maiorul Hall şi locotenentul Hamilton. În amintirile sale legate de acest episod, Corneliu Coposu îşi amintea: "Erau într-adevăr acte compromiţătoare, care se refereau însă la ipoteza unui război între Statele Unite şi U.R.S.S. În vederea acestui posibil război, ofiţerii americani voiau să stabilească anumite puncte de reper, un cap de pod în România şi să iniţieze organizaţii clandestine."

Cumulată cu înscenarea de la Tămădău, unde un grup de lider naţional-ţărănist ar fi urmat să fugă din ţară, acuzaţia era suficientă pentru regimul comunist pentru a scăpa de Maniu. Consiliul de miniştri scoate Partidul Naţional Ţărănesc în afara legii la 27 iulie 1947, iar la şedinţa Adunării Deputaţilor de sub preşedinţia lui Mihail Sadoveanu, convocată în aceeaşi zi, se va vota aproape cu unanimitate aprobarea deciziei guvernului de scoatere în afara legii a PNŢ. (a existat un singur vot împotrivă -n.r.).

Imediat, decizia este publicată în Monitorul Oficial, prilej pentru  propaganda comunistă să dea tonul înfierărilor proletare. În fruntea campaniei în presă s-a situat oficiosul comunist Scânteia, unde Silviu Brucan aprecia dizolvarea PNŢ. ca pe o consfinţire a falimentului politic total şi o sentinţă a istoriei. Acelaşi Silviu Brucan avea să fie reciclat în "analist politic" şi "profet al trecutului" peste 43 de ani de către noile forţe neocomuniste care preluaseră puterea în România după căderea lui Ceauşescu...

Aflat la tratament la un sanatoriu în Bucureşti, Maniu este arestat şi depus în închisoarea Malmaison din Calea Plevnei, unde a fost supus începând cu 1 august la mai multe interogatorii. Pe tot parcursul anchetei Maniu a dat dovadă de demnitate. Nu a cedat şantajelor şi nu a recunoscut presupusa implicare în complotul antistatal de care era acuzat.

Aflând că unii dintre colegii săi de partid s-au dezis de el sau au dat declaraţii împotriva lui, sub presiunea anchetelor, Maniu i-a iertat din start şi la proces a vorbit despre ei numai în cuvinte de laudă.

Procesul a început la 29 octombrie 1947 şi s-a desfăşurat în sala de festivităţi a Şcolii Superioare de Război, fiind instrumentat de un tribunal militar. Sala era ticsită de indivizi care simulau indignarea patriotică şi întrerupeau frecvent lucrările cerând pedeapsa cu moartea pentru cei judecaţi.

O notă de pitoresc în aceasta atmosfera sumbră a fost dată de refuzul categoric al lui Maniu de a merge la proces fără ... cravată! Episodul a fost relatat chiar de către Maniu astfel: "Au vrut sa mă aducă şi pe mine la proces fără guler şi fără cravată. Dar am refuzat. Le-am explicat că în toată viaţa mea am fost îmbrăcat decent. Mi s-au adus lucruri care nu mi se potriveau, care nu erau ale mele. Am declarat din nou că în asemenea condiţii refuz să apar în instanţă. Până la urmă „domnii" s-au convins şi mi-au adus cămăşile mele de acasă, gulerele şi cravatele cu care eram obişnuit."

În derularea procesului acuzatorii nu s-au limitat însă doar la cele două acuzaţii expuse, ci au vizat condamnarea întregii sale activităţi politice. A fost prezentat ca un colaboraţionist al ungurilor, un sabotor al Unirii din 1918. Despre activitatea s-a politică interbelică s-a spus că ar fi fost prolegionară, reacţionară şi filo-fascistă, un sprijinitor al călăului Antonescu, că era vinovat de intrarea în războiul criminal hitlerist. Acuzatorii şi-au continuat tirada împotriva lui Maniu catalogându-l drept agent al imperialismului american, slugă devotată a capitalului străin, şeful reacţiunii române care a trădat suveranitatea şi independenţa ţării.

Maniu a respins categoric acuzaţiile plăsmuite, asumându-şi cu demnitate faptele sale politice. Nu a cerut nicio clipă clemenţă sau circumstanţe atenuante, demascând în schimb procesul:

"Noi acuzăm guvernul (Guvernul Groza - n.r.) de a fi instaurat teroarea, dictatura şi reacţiunea, de călcarea în picioare a legilor naţiunii, libertatea poporului român, drepturile sale individuale şi colective. Închisorile, tortura, persecuţiile, înscenările cele mai infame, arestările, asasinatele, tot arsenalul infernal inventat de fascism şi de Hitler a fost perfecţionat, dezvoltat şi aplicat cu o cruzime fără egal. Noi acuzăm că bandele sale terorizează populaţia care se opune dictaturii. Naţiunea şi partidul nu vor uita niciodată şi vor binecuvânta pe cei care au căzut şi cad în această luptă. Martiriul lor asigură continuitatea existenţei poporului român. Noi ne înclinăm în faţa celor care au căzut eroic pentru apărarea drepturilor sacre ale Naţiunii."

Acuzat că ar fi primit legionari în rândurile partidului pe care îl conducea, Maniu a răspuns cu curaj că nu a promovat nici un legionar în conducerea partidului, "asemenea elemente se găsesc în Partidul Comunist." (Va urma)