În mai 1945 Oradea era poarta de intrare în România a deportaţilor din lagărele de concentrare şi a prizonierilor de război. Evreii orădeni supravieţuitori din uzinele morţii începeau să sosească acasă, slăbiţi şi bolnavi. Autorităţile se implică în organizarea unui comitet de primire care să-i identifice şi să le elibereze noi acte de identitate. Astfel, ia fiinţă Gruparea Democratică Evreiască, care s-a îngrijit de primirea şi înzestrarea cu strictul necesar a celor întorşi, precum şi de reintegrarea lor în viaţa normală. Din această instituţie s-a desprins o organizaţie specială denumită DEFAB (Deportáltak Felkutatására Alakult Bizottság - Comitetul pentru Depistarea Deportaţilor), care a organizat trenuri speciale pe ruta Oradea-Cracovia pentru aducerea în România a supravieţuitorilor.

Organizaţia orădeană a trimis în Polonia şase trenuri, pe această cale reuşind să aducă în ţară în jur de 4.500 de supravieţuitori ai lagărelor de concentrare din Ardealul de Nord. Pe 13 mai intră în gara orădeană primul tren cu deportaţi, 11 persoane fiind evrei orădeni, iar printre ei şi o fetiţă de 3 ani, cu număr de sclav tatuat pe braţ. Ziarele vremii relatează primele mărturii ale evreilor supravieţuitori. Ervin Stein, de 19 ani, a fost internat la Auschwitz-Birkenau şi selecţionat în detaşamentele de muncă. „În dosul gării din Birkenau se înălţau spre cer trei stâlpi de foc înalţi de 20-30 de metri. Mai târziu am aflat că sunt arzătorile cadavrelor. Văzând stâlpii de foc, am fost cuprinşi de panică. Acolo am fost grupaţi pentru muncă. Cei neapţi pentru muncă, femei şi copii, au fost aleşi separat (...), apoi am fost numerotaţi", se arată în ziarul "Viaţa Nouă". Evreul orădean deportat cu un an înainte reuşeşte să se ascundă în momentul evacuării lagărului de către germani, fiind ulterior eliberat de Armata Roşie.
În gara Oradea DEFAB şi municipalitatea deschid un oficiu medical şi o ceainărie cu program permanent. Trenurile militare sovietice şi cu refugiaţi din România sau Balcani făceau halte regulate aici, din nodul feroviar orădean organizându-se trenuri pe diferite rute. Fiecare deportat era pus să completeze un proces verbal în care trebuia să spună cum se numeşte şi din ce lagăr a fost eliberat, trebuind, totodată, să menţioneze şi numele altor persoane despre care ştie că ar fi eliberate. După completare actele erau afişate public pe panourile amplasate în faţa Teatrului de Stat.

 

O lună de moarte şi înviere
O tristă coincidenţă face ca luna mai să fie începutul şi sfârşitul Holocaustului pentru evreii orădeni. În 3 mai 1944 autorităţile horthyste au dat ordinul adunării populaţiei evreieşti în Ghetoul de la Oradea, iar pe 25 mai au început deportările la Auschwitz. Într-o săptămână întreaga comunitate de aproximativ 30.000 de persoane dispare din oraş. Au fost exceptate de legile rasiale 16 familii, alţi 400 de bărbaţi fiind selecţionaţi pentru muncă silnică.
Intrarea în Ghetou a fost stabilită prin curtea sinagogii de pe strada Mihai Viteazul, internarea populaţiei fiind supravegheată din apropiere din clădirea Gestapoului, de pe strada Kapucinus nr.14 (actuala stradă Traian Moşoiu). Ghetoul propriu-zis era poziţionat pe străzile din jurul sinagogii, fiind împrejmuit cu un gard de scânduri înalt de doi metri. Jandarmeria ungară organizează în apropiere un oficiu de anchetă începând cu 10 mai, scopul fiind smulgerea informaţiilor despre averea ascunsă a evreilor. Tortura şi bătăile sunt aplicate metodic, una dintre distracţiile anchetatorilor fiind electrocutarea victimelor, femei sau bărbaţi, prin montarea electrozilor în zona genitală. În Regulamentul de ghetou erau nu mai puţin de 80 de articole cu diferite interdicţii, pentru aproape fiecare pedeapsa fiind împuşcarea pe loc. Cu privire la atitudinea şi respectul de care toţi cei din ghetou, inclusiv femeile, trebuie să dea dovadă faţă de membrii armatei maghiare sau germane, iată ce prevedea regulamentul: "Oriunde în ghetou apare vreun ofiţer ungur sau german, bărbaţii îl vor saluta cu pălăria ridicată în mod cuviincios. În faţa lor nu vor putea să stea decât fără pălărie şi în poziţie de drepţi. Dacă ar intra în careva cameră, acela care observă de prima dată este obligat să comande «drepţi». Executarea poziţiei de drepţi este obligatorie şi pentru femeile prezente în cameră."
Iar final, regulamentul sună în felul următor: "În ghetou să fie linişte şi ziua. Larma, cântecul, strigătele, certurile sunt interzise. Între stingere şi deşteptare în ghetou să fie tăcere de mormânt." În caz contrar, sancţiunea era fermă şi fără echivoc: împuşcarea.


Evreii din Oradea au fost nimiciţi spre sfârşitul perioadei de funcţionare a lagărului de la Auschwitz. Nu s-a păstrat nicio statistică cu privire la numărul evreilor care au pierit în camerele de gazare şi al celor morţi în diverse lagăre de muncă, dispersate pe teritoriul Europei ocupate de germani. Cert este că din evreimea de altădată, după război, s-au întors în Oradea aproximativ 2.000 de supravieţuitori ai lagărelor şi ai detaşamentelor de muncă, trimise încă în anii anteriori în Ucraina.