Situat în sud-vestul judeţului Bihor, în comuna Husasău de Tinca, localitatea Oşand aniversează, în acest an, matusalemica vârstă de 800 de ani de la atestarea documentară în 1213, aşa cum reiese din Documentele Arhivelor Statului de la Oradea. Acelaşi an de naştere al satului este consemnat şi în „Dicţionarul istoric al localităţilor din Transilvania", autor Coriolan Suciu.

A fost odată Villa Vasian...

Satul vechi, situat pe locul numit „Puste", avea şi o biserică de piatră, era cunoscut sub numele de Villa Vasian şi locuit de dacii liberi. Aici a fost găsit un tezaur format din 24 de monede imperiale romane, fapt ce atestă legătura dintre daci şi romani. Tezaurul aparţine astăzi colecţiei  Muzeului Ţării Crişurilor. Legendele locale privind denumirea satului sunt trei la număr. În lucrarea profesorului orădean Titus Livius Roşu, intitulată „Nicolae Jiga (1790-1870) un deschizător de drumuri în lupta pentru emanciparea românilor bihoreni", numele satului ar fi de origine celtică, Oşand - „teritoriul dintre ape", văile care vin de la Lăzăreni şi Şumugiu, aceeaşi origine celtică având şi localităţile Inand, Zărand, Vărşand, precizează regretatul profesor. Localitatea de la confluenţa Câmpiei Crişurilor cu Dealurile Vestice se dezvoltă după posibilităţile avute, de-a lungul orânduirii feudale. Pădurile fac loc ogoarelor şi suprafeţelor de păşunat. Casele dacilor liberi erau construite din bârne de lemn, iar locuitorii se ocupau cu agricultura, creşterea animalelor şi albinăritul, de unde şi porecla „mierarii" atribuită de locuitorii satelor învecinate. Registrele de dijmă din 1332 de la Oradea amintesc despre obligaţiile iobagilor şi jelerilor din Waşand, apoi Haşand, care plătesc faţă de stăpânirea maghiară, renta în bani (florini) în natură şi muncă. Suprafaţa terenului arabil era împărţită în câlbe, iar mai târziu căbele. În jurul anului 1540, localitatea cunoaşte prima invazie otomană. Turcii dau foc satului şi distrug biserica de piatră şi clopotul. Alte obligaţii feudale erau în jurul anului 1770 - censul - darea în bani, un florin pe casă, la care se adăugau dijmanoua, banii creştinităţii, culinariile (unt, legume şi fructe), alături de darea hameiului, reprezentată dintr-un car cu lemne, ce trebuia transportat la Oradea pentru producerea berii. O sursă în plus de câştig pentru localnici erau monopolurile feudale: morile de cereale, oloiştele, râşniţele de piatră, măcelăritul şi cârciumăritul. În hotarul satului, la Podul Ghurghi şi Văduţ, erau două mori, acţionate de forţa apelor de pe văile de la Lăzăreni şi Şumugiu.

50 de victime în cele două Războaie

Prima schiţă a satului din 1773 prezintă localitatea pe actuala vatră, cu trei uliţe care aveau uliciori de legătură şi ieşiri spre satele: Husasău de Tinca, Sititelec, Şumugiu, Gepiş şi Fonău. Satul dispunea de: şcoală, primărie, biserică din lemn, casă de oaspeţi, cârciumă şi un punct sanitar. Căsătoriile tinerilor au contribuit la dezvoltarea numerică a populaţiei, care în 1848 ajunge la 148 de familii. Satul cunoaşte fenomenul de „roire" a populaţiei din satele zonei Beiuş, fapt ce duce la creşterea numărului de locuitori şi apariţia unor nume noi în localitate: Pradea, Tirla, Haş, Chelemen, Turla, Suciu, Moroc. Începutul orânduirii capitaliste face ca în sat să apară diverse meşteşuguri: zidăria, dulgheria, tâmplăria, fierăria, alături de croitori, cizmari, pădurari şi, după 1950, mecanizatori şi coşari. Cele două Războaie Mondiale au adus doliu, jale şi suferinţă  pentru populaţia satului. Tributul de sânge dat de feciorii satului şi taţii tineri ai copiilor s-a ridicat la aproape 50 de morţi căzuţi în ambele conflagraţii mondiale. Unirea Transilvaniei cu România de la 1 Decembrie 1918 a fost primită cu bucurie de populaţia satului. Urmează apoi profunde transformări în istoria localităţii, care devine şi centru de comună, fiindu-i arondate satele: Şumugiu şi Fonău. Se înfiinţează şcoala de şapte ani, proprietatea individuală se transformă în proprietatea cooperatistă. Populaţia satului este formată din români, la care se adaugă mai târziu romi şi câteva familii de maghiari. Religiile sunt reprezentate de bisericile ortodoxă şi baptistă. Tainele scrisului şi cititului au fost deprinse de localnici de la învăţătorii satului. Fiii satului s-au îndreptat spre şcolile: de meserii, ucenici, pedagogice.

Oameni harnici ca albinele

De-a lungul existenţei sale, Oşandul a dat peste 250 de învăţători şi profesori, preoţi, ingineri, medici şi cadre universitare. Astăzi în sat funcţionează Şcoala cu clasele I-IV. Satul contemporan, înconjurat de păduri de stejar, se mândreşte cu oamenii săi. Ţăranii din satul nostru sunt mândria şi dragostea locuitorilor. Aniversarea celor 800 de ani este un prilej de bucurie pentru toţi locuitorii. Oamenii acestor locuri, „harnici ca albinele", oriunde ar fi păstrează bunele obiceiuri ale moşilor şi strămoşilor. Ei nu-şi vor uita niciodată limba românească, ţara, neamul şi satul. Cinstea, omenia şi credinţa în Dumnezeu nu le vor fi străine. Puritatea sufletului ţăranului mai dăinuie şi azi, iar faptele lor, creaţia folclorică, doina, balada, hora trăgănată şi frumuseţea basmelor locale mi-a dat puterea să înnegresc aceste coli de hârtie, cu faptele şi realizările lor. Dragostea pentru locurile natale ne trimite pe mulţi dintre noi spre vatra de başniţă, spre oamenii satului, spre pământul pe care ai făcut primii paşi în viaţă, sub cerul de smalţ albastru unde ţi-ai petrecut copilăria. Cu mult respect, stimă şi consideraţie îi cinstim pe oamenii care au fost şi mai sunt încă în vatra satului. Mulţumind lui Dumnezeu, putem spune fără teama de-a greşi: „S-au născut oameni de valoare şi-n Oşand !".