Creată în Paris, în iulie 1789

şi instalată la Primăria oraşului după căderea Bastiliei, Comuna a devenit insurecţională în 10 august 1792, pe fondul înfrângerilor suferite pe front şi a ameninţărilor primite din partea străinilor, care au determinat creşterea fervoarei naţionale şi a nemulţumirilor faţă de familia regală. O manifestaţie a luat cu asalt Palatul Tuileries şi regele a fost arestat, sub suspiciunea de trădare. Asaltul asupra Bastiliei a reprezentat protestul suprem al populaţiei revoluţionare împotriva opresiunii politice, deoarece la Bastilia, pe lângă deţinuţii de drept comun, se aflau foarte mulţi deţinuţi politici. Au fost eliberaţi cu toţii. Iniţial, a existat o rezistenţă armată defensivă din partea conducerii închisorii, însă aceasta a capitulat. După episodul "Bastilia", revoluţia a continuat. Puşti, furci, topoare, imperative revoluţionare, foarte mult curaj, dorinţa explozivă de libertate şi... un instrument înspăimântător, inaugurat atunci şi care în scurt timp a devenit foarte uzitat: ghilotina. Acestea au fost ingredientele Revoluţiei franceze. Ideologia acesteia... of! Să nu mai aud pe careva că mai vorbeşte despre o ideologie a libertăţii. Revoluţia franceză a avut ca scop, între altele, înlăturarea ideologiilor opresoare. De acum, cel puţin teoretic, omul trebuia să gândească liber, independent, să evolueze. Programul revoluţionar se baza pe teoriile pline de firesc şi de adevăr ale iluminiştilor francezi Voltaire, Montesquieu şi Jean Jacques-Rousseau. Acesta din urmă, într-o operă fundamentală a libertăţii, "Contractul social", constata că "omul se naşte liber, dar pretutindeni este în lanţuri". Observăm şi azi că această realitate persistă. După iulie 1789, s-a trecut succesiv şi foarte repede prin toate formele de guvernământ: de la monarhia absolutistă, considerată "de drept divin", la cea constituţională, bazată pe modelul britanic. Regele Franţei, Ludovic al XVI-lea, a fost ales să prezideze el însuşi tânărul parlament, Adunarea Stărilor Generale. Tensiunile au persistat, iar regele s-a hotărât să iasă în mod ascuns din ţară, alături de familie. O greşeală fatală a dat totul peste cap. Unul dintre copii, privind pe fereastră, a fost recunoscut de un cetăţean şi, pe baza informaţiei sale, familia regală a fost capturată. Planul a fost deturnat. Acest eveniment şi cazul afacerii "Colierul", vizând-o pe Maria Antoaneta, au reprezentat pretextele poate mult dorite de nişte revoluţionari sadici şi răzbunători, pentru lichidare, pe linie "justiţiară" a regelui şi reginei Franţei. La procesul intentat regelui, tânărul fruntaş revoluţionar Robespierre, avocat de profesie, şi-a încălcat flagrant principiile profesionale. A devenit un procuror total subiectiv şi a militat pentru pedeapsa capitală. Regele a fost executat la 21 ianuarie 1793, iar ulterior a fost ucisă şi Maria Antoaneta. Fără îndoială, asasinarea lui Ludovic şi a tinerei regine de origină austriacă, Maria Antoaneta, părinţi a doi copii mici, au reprezentat acte de mare cruzime.
Dar teroarea, instaurată mai apoi în mod oficial, era la început.


După execuţia regelui

se creează "Convenţia girondină", care va forma Comitetul de Salvare publică, organul executiv al Republicii Franceze. La scurt timp, revoluţionarii încep luptele interioare. Influenţa girondinilor lui Georges Danton va fi înlăturată de iacobini, iar Danton, în cele din urmă sfârşeşte la ghilotină. La 27 iulie intră în prim plan Maximilien de Robespierre, care, între 1793 şi 1794, instaurează "revoluţia radicală". Etapa s-a încheiat cu el însuşi. Un an de teroare a comitetului revoluţionar. Victimele execuţiilor sunt aproximate, relativ, la mult peste 100.000 de persoane. În altă ordine de idei, a fost diminuată radical corupţia, a fost instituit un calendar revoluţionar, a fost admisă existenţa "Fiinţei supreme", iar pe frontul extern s-au înregistrat noi victorii. În 1794, Robespierre şi partizanii săi sunt înlăturaţi, iar la foarte scurt timp, executaţi. Luat prin surprindere, Robespierre a încercat să fugă. A fost rănit prin împuşcare şi capturat. Istoria oficială a subliniat mereu şi mereu doar câteva personaje în privinţa Revoluţiei franceze. Să nu uităm, însă, de nişte oameni importanţi. Unul ar fi Predecesorul, cum îmi place să îl numesc pe Cagliostro, un mare ocultist, care în 1782 a încercat o lovitură de maestru, dar a eşuat. A dorit schimbarea regimului politic în Franţa într-un mod cât cât mai lipsit de violenţă. Era un ocultist celebru, cu o conştiinţă liberală, nu mergea pe linia răzbunării şi a terorii. Dacă ar fi reuşit, poate că era mai bine şi pentru familia regală franceză. Un alt personaj participant a fost Napoleon Bonaparte. Unii l-au considerat un executant secret şi principal al planului reuşit de uzurpare a lui Robespierre şi a Comitetului Director. Mai vorbim apoi despre Marchizul de Sade. Diverşi semidocţi cu gândire limitată au încercat să îi creeze de-a lungul timpului o imagine proastă, evidenţiind doar poemele sale sado-masochiste. Aici, ca poet, ca autor de aforisme, acest marchiz poate rămâne un neînţeles, iar fanteziile sale sexuale sado-masochiste nu trebuie neapărat aprobate, dar nici nu trebuie judecat pentru asta. Ceea ce ştiu, însă, mai puţini este că a scris o operă iluministă, revoluţionară, pentru libera exprimare a omului, pentru care a fost arestat pe timpul terorii Comitetului Director. În perioada absolutismului monarhic a fost închis pentru ideile sale iluministe şi liberale. A luptat pe baricade la 14 iulie 1789, şi-a riscat viaţa, iar ulterior a salvat multe capete de la ghilotină. A constatat un fapt cât se poate de adevărat: sadismul uman şi modul pervers în care acesta poate fi provocat, satisfăcut. Astfel, se constata că execuţiile publice şi tot mai numeroase, în cazul Franţei de atunci prin ghilotină, provocau o curiozitate greu de descris între spectatori. Cu prilejul fiecărei execuţii se adunau sute, poate chiar mii de curioşi, oameni cu pregătire sau oameni simpli, târgoveţi de prin pieţele Parisului. Ei aşteptau ca însetaţi de sânge execuţiile, scandând împotriva bieţilor condamnaţi, judecaţi de o justiţie la rândul ei sadică şi atât de injustă. Nenorociţii care priveau nu ţineau cont de faptul că respectivii condamnaţi ar putea fi nevinovaţi şi le doreau moartea. Condamnaţii erau ucişi în zgomotele de bucurie şi sub zâmbetele de satisfacţie a celor mai mulţi care priveau. După execuţii, spectatorii plecau satisfăcuţi, liniştiţi, alinaţi într-un mod atât de pervers. Asta a constatat marchizul. Groaza care provoca satisfacţie, parcă tot mai mare. Atracţie, nu respingere, curiozitate, nu plictiseală. O realitate perversă a umanităţii. Aş descrie, în limbajul de azi, o sensibilitate hormonală, care putea şi poate fi exploatată foarte repede, prin plăcerea pe care, conştient sau inconştient, poate să o provoace şi care poate fi scăpată de sub control. Aici e succesul circului din celebrul proverb "pâine şi circ". De fapt ce erau în acele arene antice, decât durere şi groază, care, în mod pervers, oferea o satisfacţie enormă privitorilor?


În ziua de azi

constatăm că ştirile negative, înmormântările, condamnările stârnesc cea mai mare curiozitate. Alarma e trasă, însă, de condamnările ad-hoc oferite de sute de mii de spectatori prin SMS-uri, persoanelor prezumtive apărute pe ecrane. Acesta e circul contemporan. Aşadar, observăm că, de-a lungul istoriei, omul nu s-a schimbat deloc. Pentru că a luat apărarea demnităţii umane şi eliberării de sub orice dogmă religioasă ori politică, marchizul a fost condamnat la moarte, iar dacă "întâmplător" nu intervenea lovitura de stat, era executat în public spre excitarea adrenalino-sexuală a publicului spectator din centrul Parisului. "Moş Gillotine", "inventatorul" ghilotinei, a fost, culmea, un medic celebru al epocii sale. A fost revoluţionar şi ulterior, ca atâţia alţii, a fost arestat de regimul pentru care a luptat, judecat şi condamnat la moarte. Dacă Robespierre nu era arestat, medicul ar fi murit sub cuţitul propriei "invenţii". Am pus ghilimele, deoarece nu medicul francez a inventat sinistra maşinărie a morţii. Exista de câteva sute de ani, doar că respectivul, care i-a oferit şi propriul nume, i-a adus unele "îmbunătăţiri", asigurându-i macabra popularitate. În ziua de azi se pare că lecţia lui 14 iulie nu a fost învăţată. Chiar într-o ţară care se vrea democrată, precum România, oamenii se pare că nu vor să fie liberi. Sunt învăţaţi de mici să se teamă, să le fie frică. Atenţie, nu sunt învăţaţi să se iubească, să supravieţuiască, să câştige o luptă sau un ban, dar sunt învăţaţi să se teamă, să urască, să fie ranchiunoşi... adică să îşi oprime libertatea şi exprimarea. Şi astfel, revenim din nou la constatarea atât de realistă a lui Jean Jacques-Rousseau, aceea că "omul se naşte liber, dar pretutindeni e în lanţuri". Oamenii se înrobesc dogmelor religioase, inventate, impuse, induse, îşi încalcă liberul arbitru, datorită sensibilităţii la influenţe, dar şi agresiunii, pe cale verbală din partea unor "binevoitori" din propria familie sau societate şi uită să mai fie liberi. Totul în beneficiul efectului de turmă, exploatat în România atât de bine pe plan religios sau politic. Nu sunt nici pe departe primul care constat asta. Cineva în secolul XIX, Mihai Eminescu, a încercat şi el să îşi trezească poporul la realitate, printr-o operă publicistică într-adevăr liberală şi revoluţionară.
Acesta e adevărul, un pic dincolo de ceea ce se tot repetă de zeci de ani în mod oficial. Istoria nu este un decret.

Iată concluzia mea. Pământul nu are gratii. Se pare că e singura planetă din Sistemul Solar care nu este retrogradă. Pământul nu stagnează. Suntem în Era Vârsătorului, Era Libertăţii. Libertatea trebuie exprimată în mod democratic, la nivel de stat, dar de către fiecare om în parte. Nu trebuie să stagnăm, să fim limitaţi. Trebuie să progresăm şi să evoluăm. Orice instituţii religioase ori politice care induc regresul, stagnarea, oprimarea conştiinţelor sau rătăcirea au dispărut, iar dacă mai există, vor dispărea. Omul nu trebuie să fie stagnat nici măcar de el însuşi, cu atât mai puţin de propria familie, de societate, dogmă sau stat. Libertatea individului şi democraţia sunt singurele medii valabile în care omul trebuie să se exprime.