Viaţa bate filmul mult mai des decât îşi poate închipui cineva. Au sădit în ei unii oameni o sămânţă de nelinişte care îi ţine departe de viaţa acceptată drept "normală". Se sufocă să fie angajaţi cu opt ore, dar mută munţii din loc în două zile dacă îşi propun. Fac bani din piatră seacă, le plac femeile şi se distrează ca şi cum ar mai avea de trăit o oră pe pământ. Nu pot trăi în siguranţa unei cuşti, ci îşi riscă viaţa pentru a trăi liberi, într-o lume periculoasă şi străină. Acest soi de oameni nu l-a putut îmblânzi nici măcar regimul comunist, când vieţile erau ţinute sub un control strict. Pumnul de fier al clasei muncitoare nu le-a zdrobit voinţa. Şi-au lăsat în urmă părinţi, neveste, fraţi ori copii şi au evadat. Şi-au riscat viaţa, unii au fost împuşcaţi la frontieră. Alţii au reuşit să treacă dincolo, în lumea liberă. Dintre aceştia, o mână de oameni cu totul extraordinari au avut curajul de a se reîntoarce clandestin în România comunistă, pentru a scoate peste graniţă alţi români. Orădeanul Dumitru Hurgoi este un astfel de om, iar povestea vieţii lui de călăuză ar lăsa mască orice scenarist de la Hollywood.

 

La 14 ani a rămas orfan de tată. "Eram patru fraţi şi de mici tata ne spunea, când ieşeam la câmp, în Nojorid: 'Măi copii, să mereţi după cum vedeţi soarele aista şi numai după vreo 1.500 de kilometri să vă mai opriţi. Atunci îţi ajunge prin Italia şi a fi bine'", îşi aminteşte Dumitru Hurgoi cum a sădit părintele său, cu aceste vorbe, dorul de ducă şi libertate. Până când a simţit parfumul occidentului a muncit însă pe brânci. Mergea la şcoală, apoi la muncă, să facă bani. Palmele mari, ca două lopeţi "inima lui Stalin", atunci i s-au format. La sfârşitul liceului a fost încorporat, iar după trei luni de instrucţie a fost trimis la şcoala de gradaţi. Aici i-au luat la puricat dosarul şi aşa au aflat autorităţile că fratele său mai mare fugise deja peste graniţă, ajungând în America. A fost trimis urgent simplu răcan la trupă.

Întors în civilie a luat drumul Banatului, aproape de graniţa cu Iugoslavia. Nu întâmplător. Deşi frontiera era bine păzită, dacă aveai noroc şi scăpai neciuruit de grăniceri, puteai traversa ţara mult mai uşor. Regimul impus de Tito era incomparabil mai lejer decât sistemul dur din România sau Ungaria.

"Lucram pe la marile combinate zootehnice, le echipam, le făceam toate instalaţiile. Aveam oamenii mei, toţi cu gândul să o ştergem dincolo, aşa că munceam să facem bani. Şi câştigam bani serioşi. Spre exemplu, la COMTIM am lucrat în câteva hale, ziua şi noaptea. Directorul ne-a plătit 100.000 de lei, nu ştiau ei că eram o mână de oameni, nu 20-30 câţi treceam pe statele de plată, ca să nu sară veniturile în ochi", spune fosta călăuză.

 

Fugari pe sub puştile grănicerilor

Prima încercare de trecere a graniţei a fost un eşec şi era să-i coste libertatea. Şi-a cumpărat o Dacia şi a plecat, în primăvara lui 1976, înspre Deta, cu încă trei amici. Aici au luat legătura cu un frizer care făcea pe călăuza, s-au înţeles la preţ, au bătut palma, urmând să se întâlnească pe înserat. N-au mai apucat, frizerul a ciripit. Miliţia i-a luat la întrebări într-un restaurant unde luau masa. I-au frecat un timp, dar apoi le-au dat pace: organele se pripiseră şi nu aveau dovezi. Nu s-au dat bătuţi şi în scurt timp s-au reîntors la frontieră.

"Tot cu maşina mea eram. Am ajuns aproape de graniţă şi am oprit pe un drumeag de ţară. Am sărit din maşină într-un lan de porumb şi am stat acolo până seara. Un bătrânel din Ioşia - omul meu de încredere, Dumnezeu să-l binecuvânteze, că a fost un om tare curajos la aproape 80 de ani câţi avea atunci - s-a întors cu maşina mea acasă şi a lăsat-o în curtea casei. Noaptea, am trecut graniţa. Lângă fâşia arată şi greblată cu grijă era amplasată o reţea de sârme care, odată atinse, declanşau nişte rachete de semnalizare. Te împuşcau grănicerii pe loc dacă nu te opreai", îşi aminteşte Dumitru. Dacă aveai noroc să scapi şi de grănicerii iugoslavi, care îi predau autorităţilor române pe fugari, calea era deschisă. Cu trenul sau autobuzul au ajuns aproape de graniţa iugoslavo-austriacă, pe care au traversat-o tot ilegal, noaptea.

 

Filiera traficanţilor

În Austria s-a predat autorităţilor, care l-au internat în tabăra de refugiaţi de la Traiskirchen, lângă Viena. Tabăra era ticsită cu fugari din lagărul comunist, aici primind documentele de refugiat politic, care îi permiteau să circule liber prin Europa. În "lagăr", cum îi spunea refugiaţii, activau tot felul de organizaţii care îi ajutau pe fugari cu documente şi bani să ajungă în ţările pe care şi le doreau. Deşi avea drumul asigurat în State, destinul lui Mitică Hurgoi era cu totul altul.

"În lagăr am cunoscut nişte români care aduceau din ţară persoane la comandă. Era acolo un fost şef de pichet la grăniceri, Ioan Vuia, din Moldova Nouă, care a fugit din post cu armă cu tot. Capul traficanţilor era unul dat naibii de tot, Ghiţă Lepădătescu, din Herculane. Am dat o comandă de 12 persoane, printre ei unul dintre fraţi mei şi încă şapte orădeni. Fiecare bucată costa 1.000 de dolari sau 100.000 de lei. Măi, am văzut că se fac bani frumoşi cu asta, aşa că m-am gândit să intru şi eu în combinaţie", relatează orădeanul începuturile "meseriei".

Vuia şi Lepădătescu se întorc în ţară şi aduc "comanda" în Austria, vie şi nevătămată. Mitică Hurgoi intră şi el în acţiune, urmează misiuni care mai de care mai halucinante. Filiera traficanţilor funcţiona ilegal în două sensuri: din Austria prin Iugoslavia către România şi invers. Până în apropierea oraşelor de graniţă circulau cu trenul sau autobuzul, frontiera o traversau noaptea, pe jos, prin locuri bine alese. La frontiera iugoslavo-română Vuia cunoştea terenul ca-n palmă, iar în ţară îi ajutau oamenii de legătură.

"În lagăr ne-am procurat acte false, pentru Iugoslavia şi România, permise de conducere, buletine, peruci, mustăţi, tot, tot. Aveam bani mulţi la noi, dar aveam mare grijă să nu ne prindă cu ei. Pentru trafic de valută se dădea şapte ani de pârnaie. Am dus dincolo tot felul de oameni, femei, directori căutaţi pentru delapidări uriaşe, chiar şi un popă din Timişoara. Ştiam din timp cine vrea să o şteargă dincolo. Se trezeau cu noi la poartă şi îi luam aproape pe sus, cu strictul necesar la ei şi bani, normal. Precauţi, îi ţineam lângă noi tot timpul, nu mai făceau un pas fără ştirea noastră. În ţară circulam cu maşina mea din Bihor, cu una din Caraş-Severin şi alta din Timiş. Un transport era de 12-14 persoane şi întotdeauna îi scoteam noaptea peste fâşie, pe sub nasul grănicerilor."

(Va urma)