În decembrie 1978 Hurgoi era într-o nouă misiune clandestină în România. Orădeanul aderase la o grupare care intra ilegal în România Socialistă şi scotea peste graniţă, contra cost, alţi români care vroiau să ajungă în Vest.

„Am cazat patru persoane la un hotel în Timişoara şi mai trebuia să aduc o femeie de la Satu-Mare. Pe drum m-a oprit un echipaj de Miliţie. Am avut noroc că nu au fost prea atenţi la acte, mi-a spus numai să merg încet că e polei. Am preluat comanda şi am depus-o la acelaşi hotel, dar simţeam eu că ceva nu este în regulă. A doua zi am mers către graniţă şi am oprit pe un drum forestier. Maşinile cu şoferii din ţară s-au întors, eu cu Vuia şi „marfa" am luat-o peste munte (munţii Locvei - n.r.). Era o zăpadă de vreun metru şi jumătate prin unele locuri. La fâşie am dezamorsat sistemul de alarmare", relatează fosta călăuză. Simţurile nu l-au înşelat. Pe o ceaţă deasă să o tai cu cuţitul au trecut graniţa. Au ajuns la râul Nera, peste care călăuzele au întins o frânghie. Oamenii au trecut prin apa rece ca gheaţa. Femeile s-au dezbrăcat şi-au pus hainele în pungi de plastic şi au traversat râul umflat. Pe celălalt mal au ajuns aproape îngheţaţi. Călăuzele le-au ordonat fugarilor să se ţină de mâini, să nu se piardă. În grup erau câteva femei, una dintre ele s-a dezechilibrat şi lanţul uman s-a rupt în două. Grănicerii iugoslavi i-au înhăţat ca din oală. Operaţiunea fusese dată în vileag de un orădean scos din ţară pe aceeaşi filieră, dar reîntors în patrie la insistenţele nevestei. Strâns cu uşa de autorităţi, omul a spus tot. Întreg grupul a fost arestat.

Evadarea

După o lună de închisoare, sârbii i-au trimis în ţară, unul câte unul. Cele două călăuze au fost luate în primire de anchetatori, la Oraviţa. "Se uitau aproape cu frică la noi, nu ştiau pe cine avem în spate în Occident. Primul a fost anchetat Vuia, era de-al lor. I-au spus tot ce aflaseră de la orădeanul reîntors în ţară şi a recunoscut faptele. L-au scos afară şi l-au pus pe o bancă pe hol, lângă ghereta ofiţerului de serviciu, apoi m-au băgat pe mine la anchetă. Eu l-a luat pe 'nu' în braţe şi nu am recunoscut nimic", relatează Hurgoi. Enervaţi de atitudinea recalcitrantă a orădeanului, anchetatorii ridică glasul, se aud strigăte, ameninţări. Curios, ofiţerul de serviciu îşi părăseşte pentru un moment postul şi intră în biroul de anchetă. A fost suficient pentru Vuia, care a zbughit-o pe uşă. A sărit gardul unităţii, unde era arestul şi a tulit-o în pădure, cu gloanţele santinelelor după el. S-a dat alarma, şefii grănicerilor erau înnebuniţi de furie. Sute de soldaţi au fost scoşi pe teren, întreaga zonă până la graniţă a fost cercetată pas cu pas. Numai că Vuia o luase în partea ailaltă, către Oradea, unde a stat ascuns câteva luni.

„Mă fac băiat cuminte"

După nouă luni de arest, Dumitru Hurgoi este eliberat. Anchetatorii nu aveau dovezi că făcuse pe călăuza şi nici nu găsiseră valută asupra lui. S-a întors acasă slab ca un ţâr, promiţând că se face băiat cuminte. Şi-a făcut acte noi, apoi a plecat două săptămâni la mare. Tot timpul avea „codiţă" după el. „Mi-am dat seama că mă urmăresc pas cu pas, au venit după mine până la mare. La Nojorid eram iarăşi urmărit de câţiva localnici, care ciripeau totul la Miliţie. A trebuit să mă angajez undeva, că altfel mă săltau pentru parazitism, cum spuneau ei. Am lucrat tot la o cooperaţie, aveam ceva lucrări pe la Girişu de Criş, Palota. Am primit şi o interdicţie de patru ani în zona de frontieră, dar eu aşteptam momentul să fug din nou", spune Hurgoi.
La muncă se intersectează cu un mecanic, Mişu Bunta. Omul vroia să ajungă în Germania, unde avea un văr medic. Hurgoi îi promite că îl ajută, numai să-şi ţină gura. Adună bani şi cumpără două perechi de bocanci cu crampoane. Într-o seară, când Bunta meşterea la maşina doctorului Albu din Oradea, Hurgoi decide plecarea. „Am condus toată noaptea maşina doctorului până la graniţă în Banat. Pe un drum lăturalnic am sărit din maşină şi am aşteptat într-o pădure. Următoarea noapte am trecut graniţa, dar i-au prins destul de repede grănicerii iugoslavi. În arest, Hurgoi îşi dă seama că nu are de ales, trebuie să evadeze. În ţară îl aştepta puşcăria. Cu o stinghie de metal desprinsă din pat reuşeşte să îndoaie grilajul de la baie. Sar afară, direct într-o mlaştină. „Era să murim acolo, în smârcuri, dar ne-a ajutat Dumnezeu. Poate am avut noroc, nu ne-au văzut prin nămoale santinelele că ne împuşcau", rememorează fosta călăuză.
Fără nicio leţcaie în buzunare, în ţară străină, cei doi se ascund prin păduri şi pe câmpuri. Aproape două luni le-a trebuit să ajungă la graniţa cu Austria, pe care o traversează fără probleme.
„Vroiam să ajungem în Germania, mă gândeam că dacă îl ajut pe Bunta, o să mă ajute apoi vărul său şi pe mine să ajung în America", explică el. A făcut rost de bani numai pentru un bilet de tren, iar pe Bunta l-a ascuns în plafonul vagonului. Pe traseu îi mai ducea câte o sticlă de apă, să nu moară omul de sete. În gara Bamberg i-a aşteptat medicul. "S-au luat ăia în braţe de cum s-au văzut, s-au urcat apoi în maşină şi duşi au fost. Nu mi-au zis nici mulţam! Am rămas ca prostu' pe peron, fără bani, părăsit. Mi-a venit să plâng, nu alta. Ce dracu' să fac?! - mă întrebam." S-a urcat în trenul de Viena şi, de data asta, a călătorit el clandestin în plafonul vagonului, dar fără apă.

America

În Austria a mai stat prin lagăr, a muncit pe unde a apucat, iar într-o zi şi-a luat tălpăşiţa în Italia. Tot clandestin. A căutat o tabără de refugiaţi şi s-a predat autorităţilor. Cu sprijinul Caritas Catolica primeşte acte noi şi pe 28 februarie 1980 păşeşte pe pământ american. În aeroport, la New-York, autorităţile îi dau 150 de dolari şi permisul de şedere în USA. Ajunge în Detroit, unde lucrează ocazional. „Primeam 2 dolari pe oră şi munceam ca un rob. Mă gândeam ce de bani făceam eu cu comenzile peste graniţă şi mai că-mi părea rău! În fine, am plecat în Texas, unde mi-am luat alte joburi. Acum am o mică fermă şi un service auto destul de măricel, mai fac şi expertize pentru poliţia locală", spune Hurgoi.
După 90 face demersuri pentru recuperarea cetăţeniei române. "Dacă mi-ar fi zis cineva, pe vremuri, înainte de a fugi definitiv din ţară, că o să mă revin în România, i-aş fi rupt capul. Atâta ură aveam în mine pe sistem! Uite că viaţa îţi rezervă şi surprize", constată fosta călăuză.

Dumitru Hurgoi trăieşte şi astăzi între două lumi. Mirat şi el de câte a destăinuit unui jurnalist pe care abia l-a cunoscut, spune că nu i-ar ajunge nici două zile înnodate să povestească chiar toate prin câte a trecut. Îl cred pe cuvânt, pentru că cele patru ore cât am conversat lângă o ceaşcă de ceai au trecut ca un fum...