Amintirile unui ofiţer al armatei române detaşat la minele de cărbuni
La mijlocul anilor ‘50, câteva prospecţiuni făcute în judeţul Gorj au dus la descoperirea unor zăcăminte uriaşe de lignit. Aproximativ trei miliarde de tone de cărbune aşteptau să dea piept cu excavatoarele. Astfel, pentru cazarea forţei de muncă, dislocată din întreaga ţară, au apărut oraşe noi, cum ar fi: Rovinari, Mătăsari, Motru.
Dacă până prin anii ‘80 producţia de cărbune era oarecum mulţumitoare, criza apărută în urma restituirii datoriei externe a României a solicitat mărirea producţiei şi crearea disponibilităţilor pentru export. În acest sens, conducerea superioară de partid şi de stat a hotărât reactivarea acelor şantiere naţionale ale tineretului şi implicarea armatei în sectoarele energetice ale ţării. Sub sloganul "Ţării cât mai mult cărbune, ţării cât mai mult ţiţei", uriaşe forţe de muncă au fost dislocate din diferite zone ale ţării, fiind concentrate în zonele miniere. Mai mult, conducerea acestor bazine carbonifere ajunsese să fie dublată de către ofiţeri ai armatei, fie că erau sau nu de specialitate. Toate cadrele militare care aveau vreo pată la dosar erau considerate indezirabile, fiind detaşate la munca de jos, adică în minele de cărbuni, Transfăgărăşan sau Canalul Dunăre-Marea Neagră. Unul dintrei ofiţerii "pătaţi" s-a dovedit a fi şi locotenent-colonelul genist Tatar Zoltan, un om cu origine "dubioasă" şi cu rude descoperite în RFG...
Vis spulberat
Tânărul ofiţer Tatar Zoltan iubea armata şi visase întotdeauna să facă o carieră militară. N-a fost să fie, fiindcă niciodată n-a suportat mitocănia şi nici să cânte în struna unor capete prea aplecate în faţa unei ideologii neînţelese. Supus constant unor presiuni politice din ce în ce mai apăsătoare, locotenent-colonelul Tatar Zoltan a fost nevoit să renunţe la cariera militară ca ofiţer de comandă şi să accepte detaşarea "în economie". Începând din anii ‘80, a trecut cu militarii săi pe la Transfăgărăşan, Canalul Dunăre-Marea Neagră(zona Satu Nou) şi, în final, minele de cărbuni din Mătăsari, Drăgoteşti, Tehomir şi termocentrala Rovinari. Pentru a face faţă cerinţelor profesionale miniere, Tatar Zoltan a fost cursant la Institutul Minier din Petroşani. Au urmat apoi anii de muncă în subteran unde militarii şi minerii formau echipe mixte de lucru, coborând cu "colivia" în abataje la adâncimi de 600 de metri. Iată senzaţiile trăite de către interlocutorul nostru, povestite cu emoţiile specifice unor amintiri pe alocuri dureroase:
"Minerii sunt oameni simpli. Au acel firesc al omului obişnuit cu cărbunele de atât timp. Il stăpânesc, ştiind că de munca lor depinde soarta altor zeci de oameni. Mina Mătăsari a fost un examen pentru o parte din noi. Nu mai intrasem niciodată în subteran. Acolo stii doar că intri, dar nu ştii şi dacă mai ieşi. Nu întâmplător, la intrarea în "şut", scrie cu litere de-o şchioapă: NOROC BUN! Acolo, jos, aerul devine din ce în ce mai greu de respirat, senzaţia de mucegai e omniprezentă. Galeriile, care au doi metri lăţime, iar de înălţime nu poate fi vorba, se ramifică, formând un labirint pentru necunoscatori. Pe alocuri, de tavan, sunt agăţate nişte sforicele de care atârnă câte o piatră. Acestea, alături de şobolani, sunt semnalizatoarele de pericol, în cazul în care pământul s-ar putea surpa".
Intrarea în subteran, pe bază de semnătură
"Militarii şi cadrele lucrau pe trei schimburi, la toate cele trei mine, Mătăsari, Drăgoteşti şi Tehomir. Transportul spre locurile de muncă era asigurat cu dube, iar intrarea în subteran se făcea pe bază de semnătură. Hrana era asigurată la cantină, după un meniu specific mineritului, iar cazarea în barăci. Cadrele militare aveau acelaşi program, doar că erau cazaţi, unii chiar cu familia, în blocul minerilor din comuna Mătăsari. Peste tot eram ţinuţi sub observaţia ofiţerului de contrainformaţii care urmărea comportamentul fiecărui militar. Activiştii politici ţineau şedinţele de partid în care elogiau realizările militarilor, îndeplinirea planului de producţie, uitând însă să pomenească de soldaţii răniţi şi morţi în accidentele de muncă. Cu toate aceste greutăţi, mi-am îndeplinit misiunea şi ordinele primite, fiind apreciat de către superiorii mei prin avansări până la gradul de colonel, arma geniu. Din păcate, toate acestea au avut şi un preţ dramatic. Soţia mea, care a fost alături de mine în ultimii ani de minerit, la reîntoarcerea acasă, din cauza mediului "carbonifer", s-a îmbolnăvit şi după câteva luni a decedat...
În anul 1986, fiind cu militari la termocentrala din Rovinari, în rândul soldaţilor au apărut nemulţumiri faţă de politica lui Ceauşescu, peste noapte apărând înscrisuri pe pereţi de genul "Jos Ceauşescu". Vinovaţi am fost noi, ofiţerii din comandă, astfel că din cauza presiunilor şi suspiciunilor care au planat asupra mea, în anul 1987 am cerut trecerea în rezervă, după 40 de ani în serviciul patriei. Aceasta a fost o parte dramatică din "cariera" mea militară, graţie politrucilor din armată care îmi zâmbeau în faţă şi mă lucrau pe la spate. Revoluţia din 1989 a fost pentru mine ca o izbăvire, ca o răzbunare asupra celor care se aplecau în faţa unei ideologii pe care n-au înţeles-o niciodată..."
Col(r)Tatar Zoltan a rămas acelaşi patriot, crescut şi educat într-o familie cu rădăcini "multinaţionale", dar care poate da lecţii de patriotism oricărui cetăţean al României. A schimbat arma cu pixul, pentru a lupta pe frontal dreptăţii şi adevărului. Este mândru că face parte dintr-un colectiv de cadre militare reunite în filiala Bihor a UNCMMR şi, nu în ultimul rand, este fericit când îşi strange în braţe cei doi strănepoţi, Lukas şi Karina. Când mai are o clipă de răgaz, se duce în Cimitirul municipal unde mai pune o floare şi o lacrimă la mormântul Silviei, cea care i-a fost, ani îndelungaţi, o soţie devotată. În rest, viaţa merge înainte...
Îmi amintesc cu totul altceva despre dl Tatar.In 1983 eram militar la 02628 Jilț.Cu toții ne temeam de el.Era rău,malefic chiar. Porecla lui era nazistul. Brusca fără motiv soldații care aveau nenorocul să-i iasă în cale. Nu conta că ieșeai dintr-un sut de noapte, "intransigentul"făcea instrucție cu tine. Am asistat la o adunare nocturnă pe platou in care l-a tras de perciuni pe lt.maj.pt că a considerat că are părul prea lung. Cred că voi trimite această adresă și altor camarazi. Ve-ti cunoaște adevărata față a rezervistului Tătar.
Lucram de aproape doi ani la mină. Eram după un divorţ- nu contează din vina cui- aveam o fetiţă de mână şi hotărâsem să renunţ la locuinţa pe care o ocupasem până atunci. Lupeniul era un uriaş cămin muncitoresc cu apartamente părăsite şi devastate de cei care strânseseră bani de vacă( banii vacii) sau pentru repararea acoperişul şi plecaseră. Locuiam la etajul 10 într-un bloc în care nu funcţionase liftul niciodată, iar geamul de la uşa liftului era spart ca să poată ieşi fumul de la etajele inferioare. Termoficarea nu funcţiona şi fiecare miner, la ieşirea din şut, bătea o scândură de circa un metru între doi butuci şi venea acasă cu lemnele pe umăr. Peretele bucătăriilor dădea spre puţul liftului, aşa că, se practicau găuri în perete ca să iasă fumul prin crâmpeiul de burlan înfipt în peretele despărţitor. La venirea mea în Jalea Viului a fost singurul apartament cu devastări minore pe care l-am găsit liber. Şobolani uriaşi urcau până la etajul 10, dar căptuşisem uşa camerei în care dormea Alina cu tablă. Umplusem cada cu apă pentru WC- apă cărată de ostaşii mei- şi deasupra căzii atârnasem de o sârmă o bucată de slănină. Şobolanii, în încercarea de a ajunge la ea, cădeau în cadă şi se înecau. Am început căutarea altei locuinţe. Am aşteptat seara să pot vedea unde nu se aprindea lumina. Am notat adresele şi în prima zi de liber, am cerut relaţii pe la locatarii clădirilor în cauză. Invariabil primeam răspunsuri negative. Am bănuit drept cauză faptul că eram regăţean adică barabă şi nu momârlan. Am schimbat abordarea şi dialogul îl purtam vorbind ardeleneşte. Victorie! Am găsit pe Aleea Castanilor, la parter, cu apă caldă şi calorifere utile, un apartament cu trei camere. Mi-am strâns lucrurile şi m-am mutat. La plecarea din apartamentul din care vedeam munţii la fiecare răsărit, am abandonat radiatorul uriaş confecţionat pe o placă de B.C.A. de un metru lungime pe o jumătate de metru. Eram sătul să veghez toată noapte să se usuce paltonul Alinei şi să pândesc şobolanii. Radiatorul dădea căldură şi o lumină roşie şi puternică la care puteam citi. Paltonul trebuia spălat la două sau trei zile pentru că în aer plutea un praf fin de cărbune pe care nu-l mai sesizai. Doar prima zi după ninsoare zăpada era albă, apoi devenea cenuşie, cum erau chipurile minerilor. Am intrat în casă, am aranjat lucrurile, am spălat rufe şi am aşteptat copilul de la şcoală. Eu intram în subteran dimineaţă, aşa că, plecam la ora patru de acasă. Am spălat, am făcut mâncare şi am început să lucrez la un scaun. Una din cele trei camere am făcut-o atelier de tâmplărie. În Lupeni puteai să vezi filmele pe care le văzusem cu trei sau patru ani înainte la Bucureşti. Alternative pentru timp liber erau două, şi anume: femei şi băutură. Prea băuse tata mult la viaţa lui, iar de femei nu era timpul; abea scăpasem. A venit Alina, am făcut lecţiile şi am apucat să dorm câteva ceasuri. Am ajuns la lămpărie, mi-am luat echipamentul şi am coborât. La fiecare 33 de metri, temperatura creşte cu un grad. Jos, în front, era cald, iar ostaşii care trăgeau la târnăcop erau dezbrăcaţi până la brâu. Normele de muncă nu permiteau dar...Licuricii lămpilor apăreau şi dispăreau printre vagoneţii cu cărbune sau steril. Erau locuri în care presiunea muntelui comprimase galeria până la o jumătate de metru. Să poţi să treci materialul lemnos pentru armare prin spaţiul acela îngust şi plin cu apă, făceai ham din sfoară şi trăgeai scândurile târâş. A venit momentul gustării. Ne-am tras mai aproape de gura puţului. Curentul era puternic de la instalaţiile de ventilare. Un miner ameţit de băutură a îndemnat ostaşii să bea pălincă. Nu i-am lăsat, dar Neluţu, ascuns după un vagonet, a băut cu lăcomie. Am încheiat şutul şi am venit la colivie- liftul puţului. Nu-mi ieşeau ostaşii la număr şi m-am întors în abataj. Doi băieţi îşi făceau nevoile. I-am îndemnat să se grăbească. Mai aveam câteva zeci de metri până ajungeam la colivie, când, am auzit un urlet înfiorător pe fondul soneriei coliviei. Am alergat la puţ. Neluţu era în colivie aproape secţionat pe verticală. Făcuse contactul cu degetul fără să tragă uşa de plasă, ca să poată urca mai mulţi odată. Colivia pornise, dar corpul lui nu era tot în interior. Anchetă, sancţiuni şi tot ce urma. Colegii lui nu s-au încumetat, aşa că, am spălat trupul acela tânăr şi mutilat şi l-am îmbrăcat cu ţinută de oraş de parcă ar fi plecat în permisie. Am urcat sicriul în camion şi însoţit de şase ortaci soldaţi am plecat în satul lui Neluţu. Camionul a fost blocat la intrarea în sat de o mare de săteni. Un tată gârbovit striga la mine că mi l-a dat viu, că ăla nu e băiatul lui, că flăcăul lui nu se poate să fi murit. Ne-au gonit ameninţându-ne cu coase şi furci. Plângeam şi eu şi ostaşii. Ce puteam să fac? Cum rezolvam problema? Am ajuns în satul următor, am dat telefon la miliţia din satul lui Neluţu. M-am înţeles cu şeful de post să revenim noaptea, după ora 12, la post. La adăpostul întunericului l-am coborât pe Neluţu şi l-am băgat în sediul miliţiei din sat de parcă era un infractor. Neluţu se întorsese acasă pe furiş iar noi am plecat ca nişte ciocli protejaţi de noaptea care ne ştergea lacrimile. Prin Ordin de Zi pe Unitate a mai fost scos un om de pe foaia de hrană.
Da, multi ofiteri au fost "detasati" in Economia Nationala prin "ordin", fara a fi intrebati de accepta sau nu... Dar, o parte dintre cei detasati au fost numiti in functii de conducere a unitatilor economice respective: directori, ingineri sefi, sefi de servicii etc. De voie de nevoie, toti ofiterii au indeplinit misiunile "ordonate" si, ca dovada, unii au fost avansati la gradul de "colonel". Detasarea in economia nationala a fost un fel de "cruce" purtata de ei pe un fel de dealul golgotei. Si eu am indeplinit o asemenea misiune si sunt mandru de ea. Acum multi romani se mandresc cu cele ce noi le-am facut atunci...