În episodul publicat miercuri, 26 spetembrie, am început o prezentare a interiorului Casei memoriale Iuliu Maniu, aşa cum a fost descrisă de scriitoarea dr. Elena Aciu (n. Fabian) în monografia Clarei Maniu, dar şi pe baza amintirilor scrise lăsate de membrii familiei, reunite în „Monografia satului Bădăcin şi a familiei Maniu”, autor pr. Cristian Borz.

 

Camera următoare, sufrageria, avea două paturi şi o sofa mare, într-unul din acele paturi a închis ochii Clara Maniu şi tot acolo s-a stins şi Ioan Maniu, în 1895. În mijlocul camerei se găsea o masă mare, în patru colţuri, din lemn de nuc masiv, cu două tăblii se lungea făcându-se de două ori mai lungă. Deasupra, atârnată de grindă, lampa de petrol, mare, cu glob de sticlă cât o căldare cobora o lumină blândă. În capul mesei era fotoliu pe care sta numai Clara Maniu, şi acesta vechi, comod, larg, cu fundul şi cu spatele din împletitură, se ridica în şurub şi se balansa uşor înainte şi înapoi. În camera aceasta se găsea şi pianul vechi al Corneliei (Sora Cecilia), care cuprindea aproape tot peretele. Deasupra celor două paturi atârnau două tablouri cu vederi din Egipt, cu palmieri, cămile şi beduini. Dincolo pe alt perete, alăturea, portretele în ulei ale lui Ioan şi Clara Maniu, înfăţişându-i în floarea vârstei,  pictate de profesorul Flaviu Domşa din Blaj.

Cealaltă cameră, salonul, era destul de întunecoasă, o fereastră dădea spre veranda mare, prin cealaltă se strecura puţină lumină din cauza castanilor din faţa casei. În jurul mesei ovale, erau înşiruite fotoliile, iar lângă perete o canapea, toate vechi de peste 100 de ani. Pe perete două tablouri în ulei, care-i reprezenta pe bunicii lui Iuliu Maniu pe linie maternă: Demetriu Coroianu şi Iuliana. În partea stângă era etajeră cu trei poliţe în scară, rezemate pe picioare sculptate cu artă. Pe perete, sus, deasupra etajerei era orologiul, semăna cu un tablou mărişor, în faţă cu un geam cuprins în ramă aurită şi înflorită frumos. Cadranul alb, cu cifre fine, cu cele două arătătoare cizelate subţiri. Sub cadran o fierăstruie ovală cu marginile dantelate, în aceasta apărea capul pendulei: un soare de aur, în chipul feţei unui copil cu obrajii bucălaţi, cuprins de un cerc de flăcări. De la spatele orologiului, atârna de perete, o sforicică roşie, dacă se trăgea uşurel îndată se auzea un şuşuit de rotiţ puse în mişcare, apoi se umplea camera de valurile unei arii bătrâneşti, triste.

Camera mică ce se deschidea din salon, era capela. Era acolo un altar frumos, din lemn sculptat, erau icoane, îngenuncher, odăjdii, potir, sfeşnice - tot ce se cuvenea într-un loc de rugăciune. O candelă ardea mereu, semn că acolo se găsea Sfântul Sacrament. În duminici şi sărbători, dacă nu se nimerea să fie vreun preot din familie, preotul din sat celebra acolo Sfânta Litrughie. La slujbă participau toţi ai casei de la servitor la ultimul nepoţel prezent acolo, de multe ori participau şi oameni din sat, fiindu-le mai aproape aici decât bisericuţa din celălalt capăt al satului, sau poate pentru că le era mai drag să se închine aici, alături de „Preacuvioasa Soră”.

 

O colecţie de pipe vechi

Cele două camere din capătul casei dinspre sat au fost adăugate târziu. În camera dinspre livada de jos şi-a închis ochii Elena, sora lui Iuliu Maniu.

Tot mai târziu au fost clădite şi cele două camera suprapuse. Camera de jos era camera de lucru a lui Iuliu Maniu: rafturi de cărţi, birou larg, garnitură de piele. Pe podea se întindea o piele de urs dăruită de Leonida Pop. Aproape de tavan îşi întindea aripile o acvilă de piatră, cadou de la un alt vânător mare, Ieronim Stoichiţia. Pe un piedestal, într-un colţ al camerei, o frumoasă statuie de bronz, mare: Hercule. Acest dar l-a primit Iuliu Maniu, de la Regele Ferdinand, fiind trecut în testamentul acestuia. Pe masa de scris era o călimară de argint pe postamentul larg al căreia erau gravate mulţime de semnături sub textul „Luptător neîntrecut - iubitor de pace” , acesta era un dar primit din partea Comitetului naţional din 1912, după ce, la Arad, reuşise să împace cele două grupări  Comitetul şi Grupul Goga cu „Tribuna” . Semnăturile erau ale membrilor Comitetului.  Pe o etajeră atârnată într-un colţ al camerei era o colecţie de pipe vechi. Toate din spumă de mare, fiecare lucrată în forme artistice, cu reliefuri - scene de vânătoare, scene de petrecere, încâlcituri de arabescuri.  Unele mai aveau înfipte ţevi lungi cu vârf de chihlimbar - unele aveau capace de argint lucrate în filigran. Pe pereţi erau atârnate fotografii ale celor trecuţi din acestă viaţă, dar şi ale celor care nu trecuseră încă.

O scară internă, îngustă urca spre cămăruţa de sus. Pe un perete al scării erau două portrete pictate de Ionel Pop pe când era student. Era un portret a lui Simion Bărnuţiu şi altul al lui Cassiu Maniu. Sus era dormitorul lui Iuliu Maniu: patul simplu de aramă, un dulap, o noptieră, măsuţă, câteva scaune.

 

„Biblioteca“ aranjată vânătoreşte

De-a lungul pereţilor erau etajere cu rafturi de cărţi vechi, importante, cărţi de istorie care povesteau despre trecutul glorios al neamului nostru. Pe un alt perete erau cărţi de literatură. Fiecare ungher al bibliotecii bătrânului conac de la Dealul Ţarinii revarsa în tainice şoapte fluxul povestitor de fapte eroice, de luptă şi de izbândă.

„Biblioteca” era camera din clădirea din curte, mai departe de casa mare. Forma braţul mai scurt al unui „L”, în faţă cu o mică terasă înaltă, după ea era o cămară mare, apoi bucătăria de vară, apoi camera servitorilor. Două ferestre dădeau spre terasă şi una spre livadă. Numai destinaţia era acelei camere să fie bibliotecă, cărţile erau în biblioteca de lângă salon, prin dulapuri, lăzi, iar cele mai importante în camera lui Iuliu Maniu. Era o cămăruţă izolată, plină de soare şi de aerul proaspăt al livezii. Nepoţii Ionel şi Matei Pop, au aranjat-o „vânătoreşte”. Puşca şi flobertul erau atârnate deasupra celor două paturi. Atârna de cui şi un corn de vânătoare mare, din corn de bou. Era atârnată şi tolba. Pe masă uneltele de umplut cartuşe, în sertar tuburi, capse şi pulbere, alice toate aflate la îndemână. Două piei de bursuc erau covoraşe în faţa paturilor. Erau şi două tablouri vechi, într-unul dintre tablouri era înfăţişată „Nunta vânătorului”, cu toate lighionele în veselie mare. Celălalt trist, arăta „Înmormântarea vânătorului”. Sicriul era dus pe spate de patru cerbi, ursul era preot,  ridicat în două picioare citea dintr-o carte veche, lângă el vulpea-ţârcovnic cu cădelniţa în labă privea tot şiret prin ochelarii călare pe nasul ascuţit, mistreţul ducea în gură sapa. Plângeau iepurii cu labele la ochi, trist păsea viezurele, pasările cântau prin tufele de lângă drum, iar în aer, deasupra convoiului, zburau două gâşte sălbatice, alăturea, purtând în pliscuri o pancartă scrisă în nemţeşte cu litere gotice „Eterne regrete”. Pe sicriu erau însemnele vânătoreşti: puşca, jungherul, cornul şi pălăria cu pană.

Podoaba principală a camerei o formau „trofeele” vânătoreşti, cozile şi aripile păsărilor prinse de nepoţi.

O alee şerpuieşte de la casă spre vârful dealului, alături de tufe decorative, de flori alese cu o bogată varietate de culori şi miresme, arborii seculari, plantaţi cu chibzuială la distanţă simetrică, drumul duce spre Cavoul familiar, unde sub crengile „Părului lui Bărnuţiu” îşi dorm somnul de veci cei repausaţi. Aici, Clara Maniu, singură sau însoţită de nepoţi, adesea sta pe banca de la marginea mormintelor, pierdută în amintiri sau cufundată în rugăciune. Până când s-a alăturat şi ea celor adormiţi, aşteptându-l şi azi pe fiul Iuliu, care doar în mod simbolic este alături de familia sa, el aşteptând învierea morţilor într-un loc secret din Sighetu Marmaţiei.

Echipa de campanie

 

Doritorii pot să sprijine în continuare proiectul de refuncţionalizare şi amenjare în muzeu a casei, donând în conturile:

Lei - RO22RZBR0000060002085400

Euro - RO18RZBR0000060002899205

Dolari - RO11 RZBR 0000 0600 1092 7730

Cont PayPal: salvaticasamaniu@yahoo.com

deschise la Raiffeisen Bank, Agenţia Şimleu-Silvaniei, jud. Sălaj