Dacă şi-ar pune mintea, cu o singură vocaliză, sunt convins că Măriuca ar sparge o vază de cristal. Sau, modulându-şi vocea de soprană într-o arie tragică, i-ar face să plângă pe soldăţoii din forţele speciale. Atunci când mângâie clapele pianului, Nicolae transformă în sunete pământene muzica zeilor. Degetele sale ar trebui asigurate precum sfintele moaşte de la Vatican, pentru că binecuvântări peste om se nasc puţine şi sunt uitate repede, iar peste neamul românesc au curs multe urgii care i-au răpit vlăstare deosebite. Sunt doi tineri orădeni care stau cu aripile întinse, pregătiţi să cucerească lumea. Optimişti, frumoşi, inteligenţi şi foarte determinaţi. Şi în acelaşi timp, extrem de pesimişti faţă de viitorul lor în ţară. O ţară pe care o iubesc şi la care nu renunţă în suflet, dar pe care se pregătesc să o părăsească pentru a-şi croi un destin pe măsura talentului lor. Mărturisesc că o clipă inima mi s-a oprit de deznădejde în faţa unei dileme la care nu am găsit încă un răspuns: ne înstrăinăm cei mai buni fii şi mai avem pretenţii de supravieţuire ca neam?!


La început a fost joaca
"Când eram mică am găsit o vioară veche, plină de praf. Am început să cânt la ea ca şi cum aş fi ştiut de când lumea. Părinţii au rămas mască când m-au văzut cât de natural cântam, de parcă ştiam să cânt la vioară de o viaţă, nu că atunci aş fi găsit-o", povesteşte amuzată Maria Popa, o fată frumoasă cu ochi de păună şi proaspăt admisă la Academia de Muzică "Gheorghe Dima" din Cluj-Napoca. Absolventă a Liceului de Artă din Oradea, Măriuca, cum îi spun cei apropiaţi, şi-a descoperit relativ târziu pasiunea faţă de operă, deşi cânta cu foc şi drag muzică, populară sau folk, vocal sau la chitară ori vioară. "În clasa a XI-a am făcut figuraţie la opera Boema, un spectacol montat la Casa de Cultură a Sindicatelor din Oradea, atunci s-a produs declicul, m-a vrăjit opera. De atunci m-am decis şi m-am concentrat pe canto", dezvăluie Măriuca, care de atunci a repetat şi învăţat pe brânci, ca "un miner în mină", cum spune ea privindu-mă serioasă în ochi. Solistul de canto are o viaţă dulce-amară, uneori atinsă de rutină. "Zilnic trebuie să repet şi cum trebuie să-mi fac încălzirea acasă, vecinii mă încurajează bătând în ţevile de la calorifer. Ai mei s-au obişnuit cu pasiunea mea, ba chiar pot să spun că le place opera, mă încurajează şi susţin", relatează, un pic amuzată, Măriuca.

Viitorul e în străinătate
Colegul ei, "micul Mozart", cum este alintat de câţiva ani încoace, are înscris în priviri şi gesturi o anume eleganţă coborâtă parcă direct din partiturile lui Chopin. La prima vedere pare firav, dar, ca de atâtea ori, aparenţele înşeală. Să stăpâneşti un ditamai pian cu coadă şi să-l faci să cânte din toate strunele nu e de ici, de colo. Nu degeaba se spune că pianul şi vioara sunt regele şi regina muzicii culte, la aşa nărăvaşi muzicali trebuie degete, minte şi ureche pe măsură! Iar Nicolae le are pe toate, ba şi ceva în plus: talent şi ambiţie. "Viitorul meu este în străinătate, în ţară simt că m-aş plafona. La fiecare concert pe care l-am susţinut în străinătate mi-am pus în piept o mică cocardă tricoloră, sunt român şi sunt mândru de asta. Din păcate, dacă vreau să îmi fac o carieră în muzica simfonică şi să trăiesc decent din asta, trebuie să reuşesc în afara ţării", spune cel căruia i se spune, pretenţios, "micul Mozart". O poreclă grea cât un munte...
Primul pas decisiv pentru clădirea unei cariere l-a făcut deja, fiind acceptat pentru un an la Universitatea de Muzică din Viena. Aici va urma un fel de perioadă de pregătiri, cu profesorii de aici. Pregătire şi testare, de fapt, pentru că Universitatea vieneză nu acceptă decât "produse" cu adevărat promiţătoare. În tot acest timp, Nicuşor îşi va da examenele de clasa a XII-a prin corespondenţă. După un an, dacă va confirma, îşi va începe studiile de patru ani. "Vreau să studiez tot ce se poate, după facultate am să mă înscriu la master, apoi la doctorat. Bineînţeles, totul la pian. Pe mai târziu, când degetele poate că nu mă vor ajuta aşa de bine la claviatură, as vrea să urmez şi cursurile pentru dirijor", spune artistul, dovedind că şi-a pregăti cu minuţiozitate paşii în viaţă. La însurătoare nici că se gândeşte, e prea crud şi ştie el că asta l-ar opri din carieră... sau poate nu, dar, oricum, fetele mai pot să aştepte.
"Ce o să fac peste opt ani?! (când îşi vor finaliza studiile - n.r.) Aş vrea să cânt operă undeva afară, într-un oraş cu tradiţie muzicală. Şi o carieră didactică ar fi o posibilitate, dar în România sunt profesori foarte, foarte buni, o recunosc şi cei din marile academii muzicale ale lumii. Simt că viitorul meu nu este aici", spune gânditoare Măriuca.
"Dacă îmi ajută Dumnezeu şi ajung să studiez la Viena, am mari şanse să reuşesc. Acolo e lumea în care mă pot realiza, se poate câştiga bine. Dar, mai mult decât bani, aş vrea să devin cunoscut, deşi, odată cu celebritatea, vine şi bunăstarea."

Măriuca Popa a terminat Liceul de Artă din Oradea cu un titlu naţional la Olimpiada de canto. Nicolae Mihăila este deja o prezenţă obişnuită la astfel de competiţii, anul acesta câştigând locul doi. Ambii sunt solicitaţi la diverse evenimente culturale. Măriuca ştie să cânte la vioară şi chitară, astfel că aria ei de acoperire este mai mare, putând aborda diverse genuri muzicale. Nicuşor este legat de pian, însă de-a lungul timpului a reuşit să adune aproape 30 de diplome naţionale şi internaţionale. În 2005 a primit titlul de "copilul genial al României" la premiile VIP, în Oradea primind şi un premiu de excelenţă. Într-o mapă de presă frumos aranjată pianistul şi-a strâns fotocopii după toate articolele publicate despre el de-a lungul vremii, diplome şi invitaţii la diverse festivaluri. La loc de cinste stau mărturiile unor oameni celebri despre talentul său: "Nicuşor Mihăilă este un fenomen şi asemenea fenomene se pot dezvolta dacă le ajută Dumnezeu, dacă le ajută familia, cei din jur, dacă vor munci cu sârguinţă. Şi garantez că Nicuşor va ajunge departe." (Iosif Conta, regretatul mare dirijor român).