Din Ţara Beiuşului în Ţara Năsăudului
Prin bunăvoinţa familiei creştine Tomuţa Nicolae şi a soţiei sale, din Beiuş, am străbătut distanţa de la Oradea până la Bichigiu, un sat spre care am cotit la stânga drumului principal care duce de la Năsăud la Moiseii Maramureşului, fiind invitaţi la slujba de canonizare de către fiul satului şi colegul meu de facultate, Flore Pop, pe care l-am luat de la Cluj-Napoca, unde este profesor universitar. Este sâmbătă, 10 mai, anul 2008, şi tot într-o zi de 10 mai, dar a anului 1763, un ţăran din satul spre care ne îndreptăm, pe nume Tănase Todoran, a ieşit cu demnitate şi curaj în faţa batalioanelor de viitori grăniceri, pe care i-a îndemnat să nu depună jurământul militar până nu se dă patenta împărătească cu drepturile românilor şi până nu li se respectă acestora credinţa ortodoxă, strămoşească.
Faţă de anul trecut, drumul de ţară este cu mult mai bun şi nu mă rabd să nu-i spun asta colegului meu. "Ce n-au reuşit ani la rândul autorităţile locale şi judeţene a izbutit de acolo, din ceruri, bădia Todoran!", îmi spune universitarul şcolit la Paris şi revenit pe meleagurile natale. Peste drum s-a aşternut un strat de criblură şi înaintăm cu uşurinţă în susul Văii Bichigiului cam 7-8 km, până când o troiţă şi o tablă pe care scrie "Bichigiu" ne indică faptul că intrăm în satul noului sfânt al ortodoxiei româneşti.
Pe uliţă, feciori îmbrăcaţi în frumoasele straie populare năsăudene, încălecaţi pe cai împodobiţi, se îndreaptă spre biserica din mijlocul satului, alături de fete, femei mai în vârstă şi bărbaţi în cămăşi şi pantaloni albi. Ochii poetului Pop Flore se umezesc de emoţie. "Îmi vine să mă reped până acasă să-mi îmbrac costumul popular", ne spune el. Lumea se uită mirată la Dacia Logan în care ne aflăm, pentru că are număr de Bihor. Nu putem înainta mai departe spre locuinţa părintească a amfitrionului nostru, din cauza puhoiului de lume de pe uliţă. Oprim, şoferul nostru parchează lângă casa naşului lui Pop şi acesta ne prezintă parohului locului, preotul Nicolae Târgoveţ, şi părintelui Dorel Man, profesor la Facultatea de Teologie ortodoxă din Cluj-Napoca, precum şi altor preoţi din partea locului.
O zi superbă, cu soare strălucitor, o zi de notă maximă, de 10 mai a.c., rememorează, peste 235 de ani, o altă zi, tot de 10 mai, în care un om al acestui sat, pierdut pe o vale îngustă din partea de nord-est a Munţilor Ţibleşului, a intrat în istoria românilor, dar şi în calendarul sfinţilor ortodocşi.

Cine a fost Tănase Todoran?
Date pur biografice şi exacte despre acest martir avem destul de puţine. Dintr-un tabel de contribuţie pe anii militari 1755/1756-1762/1763 al unor sate din Valea Rodnei, păstrat la Arhivele Naţionale din Cluj-Napoca, rezultă numele locuitorilor satului Bichigiu, ale judelui, plăieşilor, preoţilor, ale celor ajunşi neputincioşi din cauza bătrâneţii (miserabilis), printre care şi Todoran al lui Dănilă (după ce un timp a fost colector de dări către saşii bistriţeni şi apoi chiar jude al satului), ale celor proaspăt căsătoriţi scutiţi în primul an de impozite), ale celor fugiţi din sat şi ale morţilor din anul respectiv.
Todoran al lui Dănilă este conscris alături de "bogatul" Vasile Todoran, probabil, fiul său, asupra căruia îi va fi trecută averea (cinci boi, trei vaci, şase juninci, 40 de oi, patru porci, un stup de albine), plătind o contribuţie de 13,19 florini. În tinereţe, Tănase Todoran a fost luat cu arcanul şi dus la oaste în "kaiserlich und koniglich Wehrmacht" (armata cesaro-crăiască) pe vremea împaratului Carol al VI-lea, tatăl Mariei Tereza, şi a luptat cu vitejie prin toată Europa.
Ars de dorul de casă, şi-a cerut mereu lăsarea la vatră, dar a fost refuzat constant, până când nu a mai rezistat şi a plecat spre Bichigiu dintr-un regiment de dincolo de Viena. Fiind urmărit ca dezertor, s-a refugiat sub munţii Ţibleşului, unde a trăit ascuns. A slujit un timp în oastea lui Pintea Viteazul, dar după prinderea şi uciderea haiducului, bichigeanul trece în Moldova, unde slujeşte domnului Moldovei, Mihai Racoviţă, care l-a şi înnobilat cu rangul de răzeş, după cum atestă un fragment de document din care citez: "Io, Mihai Racoviţă, din mila lui Dumnezeu, Voievod al Moldovei, slobozim din oastea noastră, după ce a slujit-o 13 ani în rang de căpitan, pe dumnealui, Tănase Todoran, în vârstă de 74 de ani şi jumătate. Ridicăm la cinul de răzăş domnesc pe dumnealui, Tănase Todoran, care ne-a dovedit supuşenie, credinţă şi vitejie, şi îi dăm în stăpânire pe vecie pentru dânsul şi urmaşii săi douăzeci de pogoane de ţarină, trei de vie şi un crâng de pădure în ţinutul Neamţului... dat azi, la 2 octobăr anul 1717, iar de la facerea lumii, an 7225, şi subscris în Cetatea de scaun a Ieşilor".
Din ce se spune din bătrâni, Tănase Todoran n-a fost prea înalt, mai degrabă scund, dar bine legat şi foarte ager, avea barba albă, era ştiutor de carte, cunoştea bine limba germană, a fost la Viena, unde a tratat alături de un alt delegat, pe nume Ştefan Cute Nimigeanul, problema militarizării comunelor, iar casa lui se afla la gura Văii Moroşanului, sub Pleşe, cum îi spun localnicii până în ziua de azi.
Bichigeanul "nobilitat" în rang de răzeş domnesc nu şi-a uitat niciodată satul străbunilor. A trecut munţii Moldovei spre Ardealul năpăstuit, conştient, parcă, de faptul că îşi asumă un mare destin. Între timp, îşi pierduse soţia, iar feciorul său s-a îmbolnăvit de piept pe când au trecut munţii, ajungând un "morbos" pentru tot restul vieţii.
Se crede că prin anul 1750 s-a întors la ai săi. Stăpânirea de la Viena nu l-a uitat şi, în ciuda vârstei sale înaintate, l-a închis pentru câţiva ani, pentru dezertare, în Turnul Dogarilor din Bistriţa. După ispăşirea pedepsei s-a retras la Bichigiu, sperând într-o bătrâneţe liniştită. Nu a fost aşa.
Nu peste mult timp i-a murit feciorul. Neexistând un preot ortodox în sat, bătrânul Todoran s-a opus împărtăşirii acestuia cu azimă catolică şi l-a îngropat după ritul ortodox, străbun.
Bătrânul oştean s-a opus episcopului unit Petru Pavel Aron de la Blaj şi nu i-a dat cheile de la biserică, întrebându-l: "Fătul meu, de unde eşti tu?". "De la Blaj!", a venit răspunsul. "Apoi dacă eşti de la Blaj şi împărăteasa ţi-a dat domeniu, du-te acolo şi stai liniştit, nu ne tulbura pe noi în credinţa noastră".
În continuare, evenimentele au evoluat rapid. Se ştia că, după depunerea jurământului militar, tinerii români erau siliţi să treacă la uniaţie, la religia greco-catolică, să renunţe la credinţa ortodoxă, strămoşească şi, pe deasupra, nici liberi nu erau, pentru că plăteau impozite, în continuare, asteptând zadarnic o "Patentă" imperială, care să consacre statutul de oameni liberi pe care îl obţinuseră de la regele Matei Corvin.
Nemulţumirea mocnită a soldaţilor aştepta doar un prilej nimerit ca să explodeze şi acest moment a venit odată cu tirada înflăcărată a lui Tănase Todoran pe platoul de la Salva...
Clinchetul aparatelor de fotografiat mă smulge din şirul gândurilor. În faţa bisericii ortodoxe din Bichigiu un linţoliu alb uriaş acoperă un monument încă ascuns. Curtea bisericii se umple din ce în ce mai tare. Uşa bisericii este deschisă şi rânduri de credincioşi îi trec pragul, la închinăciune.
Penele de păun de la clopurile feciorilor scânteiază în soarele de mai. Părintele Nicolae Târgoveţ, moroşan de felul lui, este emoţionat peste măsură: astăzi, satul Bichigiu şi biserica unde slujeste devin, pentru câteva ore bune, capitala Ortodoxiei româneşti, pentru că, într-un murmur de încântare, apare cortegiul măreţ al prelaţilor ortodocşi de la Cluj-Napoca, în frunte cu episcopii Vasile şi Macarie, secondaţi de protopopii şi preoţii din satele din jur.
Abia acum ceremonia poate începe. Primarul comunei Telciu, Gheorghe Mureşan, de care aparţine satul Bichigiu, rosteşte un discurs scurt şi la obiect despre tragerea pe roată a fiului satului şi dezveleşte monumentul, în aşa fel strunjit încât lasă la mijloc imaginea unei cruci imateriale din care izvorăsc însă raze, monument în faţa căruia sunt înscrise cu litere aurii pe o placă de marmură neagră numele sfinţilor mărturisitori năsăudeni: Atanasie Todoran, din Bichigiu, Vasile, din Mocod, Grigore, din Zagra, şi Vasile, din Telciu, precum şi cuvântarea pentru care bichigeanul a plătit cu viaţa pe platoul Mocirla de lângă Salva, iar ceilalţi trei au fost spânzuraţi pentru credinţa lor ortodoxă.
Slujba de pomenire a martirilor începe cu tot soborul de preoţi şi în tăcerea înfiorată a mulţimii de bichigeni din curtea bisericii. La ceremonie îl observ şi pe Bogdan Olteanu, preşedintele Camerei Deputaţilor. Monumentul este sfinţit şi ceremonia religioasă continuă în biserica unde nu poţi arunca măcar un ac. Chiar la intrare, o credincioasă îngenuncheată ţine cu ambele mâini o lumânare aprinsă cu ochii ridicaţi în extaz. Lumea mai intră şi mai iese, ea rămâne tot acolo, nemişcată. Şi tot aşa a rămas pe acel loc, cu mâinile ridicate deasupra capului cu lumânarea aprinsă, rugându-se cu ochii închişi, încât părea în întregime o lumânare uriaşă, multicoloră, în straiele ei populare, o lumânare care arde la căpătâiului nou-născutului Sfânt Atanasie Todoran, din Bichigiul Năsăudului. "Poate o fi din neamul sfântului", mă gândesc înfiorat şi, cu respect, mă apropiu, mă înclin şi îndrăznesc să fac o poză, deşi gestul îmi pare un sacrilegiu. Cum să tulbur o asemenea fiinţă căzută în extaz, cu o lumânare deasupra capului, neclintită de câteva ore bune? Ei nu-i păsa de vânzoleala din jur, de reporterii care, după îndrăzneala mea, îngenunchează şi ei să o poată surprinde mai bine în obiectiv, făcându-i, în acest fel, fără să ştie, o reverenţă binemeritată. Femeia anonimă din Bichigiu îmi pare o madonă rurală, un sfeşnic viu pentru o lumânare, un spirit al locului, o Niobe a durerii, o crucificată de bună voie, atârnându-se de mica lumânare aprinsă ca de un capăt de frânghie care o ajută să iasă dintr-o prăpastie a păcatului, a neputinţei, a morţii. Un sfânt care merită o asemenea penitenţă şi un om despre care George Bariţiu scria: "Umbra ta, Todorane, să-i înveţe pe toţi daco-romanii a cunoaşte ce este constanţa şi perseverenţa şi ce înseamnă să aibă cineva caracter în orice poziţie socială s-ar afla."

La priveghere
Biserica a fost înconjurată cu mare fast de către soborul de preoţi şi de către credincioşi, iar noaptea s-a stat la priveghere în biserică, unde corul călugăriţelor şi corul studenţilor ortodocşi s-au luat la întrecere. Am rămas şi eu cu colegul Flore Pop la slujba de priveghere până târziu de tot, ca în vreme de studenţie, pe vremea examenelor, alături de alţi credincioşi. Cei mai mulţi plecaseră, însă, dintr-un motiv simplu: a doua zi urmau să se ducă la Salva, pe jos, în procesiune, la platoul Mocirla, locul de revoltă, în 10 mai 1763, şi de martiraj, în 12 noiembrie 1763. Iar pe platoul Mocirla, se zvonise în sat şi printre oficiali că va veni nu numai mitropolitul Bartolomeu al Clujului şi alţi mitropoliţi, ci şi preşedintele Băsescu în persoană...
Pentru că un sfânt nu se naşte decât o dată la câteva sute de ani şi o canonizare nu poate fi ratată. Nici măcar de un biet credincios, darmite de un oamenii politici, aflaţi la sorocul schimbător şi capricios al alegerilor... (va urma)