11 mai 2008, dimineaţa

În urechi parcă îmi răsună cântecele privegherii de azi-noapte din biserica din Bichigiu, înţesată de studenţi ai corului "Psalmodia Transylvanica" al Facultăţii de Teologie Ortodoxă, cor condus de pr. prof. dr. Vasile Stanciu. Am dormit frânţi de oboseală în casa nănaşului colegului meu de facultate Pop Flore şi care se numeşte... Pop Ioan.

Oameni de rând trecuţi în rândul sfinţilor

Satul Bichigiu este plin de Popi, iar canonizarea a făcut să crească, mai mult ca niciodată, numărul acestora. Cu popi ortodocşi din satele din jur, cu protopopi ai judeţului, cu episcopi din tot Ardealul şi mitropoliţi sosiţi de dincolo de Carpaţi, ba chiar şi din Europa de Nord. Nu-i deloc puţin lucru ca un om de rând să fie trecut în rândul sfinţilor. Cu toate acestea, trecutul plin de jerfe al ardelenilor ortodocşi a schimbat optica obişnuită. Prin 1950, mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan, a făcut primele propuneri pentru canonizarea unor sfinţi ardeleni, printre care ieromonahii Visarion Sarai, Sofronie de la Cioara şi Oprea Miclăuş din Săliştea Sibiului. Deşi eram sub regim comunist, propunerea a fost acceptată de Sfântul Sinod în 28 februarie 1950, iar canonizarea lor solemnă s-a făcut simbolic în marea catedrală din Alba Iulia la 21 octombrie 1955, fiind cinstiţi de întreaga Biserică ortodoxă română în această zi. După 1990, Sfântul Sinod a hotărât canonizarea la 20 iunie 1992 a doi preoţi de mir, apărători neînfricaţi ai credinţei şi care şi-au sfârşit zilele în închisoarea habsburgică de la Kufstein: Moise Măcinic, din Sibiel, şi Ioan, din Galeş. Avem sfinţi din rândul domnitorilor români, precum Ştefan cel Mare şi Sfânt ("atlet al creştinătăţii" în cronicile apusene), îi avem pe Constantin Brâncoveanu şi pe cei patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi care au refuzat să treacă la religia musulmană, drept pentru care li s-au tăiat capetele pe malul Bosforului, fiind pomeniţi în zi de pioasă amintire pe 16 august, îl avem pe Sfântul Pahomie de la Gledin, tot din ţinutul Bistriţei, canonizat anul trecut în prezenţa şefului Statului Român, preşedintele Băsescu. Intru în curtea lăcaşului. Monumentul sfinţit, creaţie a sculptorului Maxim Dumitraş, a fost binecuvântat şi cu o ploaie curată, de munte, de azi-noapte. După o geană de nor dinspre munţi răsare soarele şi dintr-o dată literele aurite strălucesc ca un fulger pe catranul marmurei. Ca şi cum ar fi vrut să scoată din negura istoriei Transilvaniei oropsite de demult sub o stăpânire străină numele celor patru ţărani deveniţi sfinţi prin lupta lor pentru apărarea ortodoxiei: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra, Vasile din Telciu. Mă aud strigat de peste drum. Gazda mă cheamă la micul dejun, soseşte imediat şi colegul Flore Pop. Nănaşul poetului Pop Flore are nu mai puţin de şapte copii, toţi la casele lor, ba mai mult o fiică de-a gazdei noastre, măritată în Italia, a devenit rudă cu... Berlusconi. Iată, la cine putem apela, dacă păţim ceva rău prin Italia... Pe fereastră pot să văd şiraguri întregi de bărbaţi, femei şi copii, îndreptându-se spre platoul zis Mocirla de la Salva... Merg pe jos, bineînţeles, nu ca domnii, cu pasul lor rar, măsurat, depănând amintiri din trecut şi despre ce au auzit ei de la moşii lor despre străbunul Tănase Todoran...

Depănând amintirile...

Petre Tecar, de 81 de ani, îşi amintea anii trecuţi precum că: "Tatăl meu, Timotei Tecar, care a trăit 96 de ani, îmi spunea că, pe vremea când era copil, mergea împreună cu alţi copii în ziua de Paşti "în Piezi" la casele oamenilor şi gazda le dădea ouă roşii la copii, cum îi obiceiul la noi în sat. Copiii se duceau şi la casa lui Tănase Todoran, care mai exista pe vremea aceea şi era la gura Văii Moroşanului, sub Pleţe, cum îi zicem noi. În casa lui Todoran mai stătea o nepoată de-a dânsului care le împărţea la fel ca şi alte găzdoaie din sat, ouă roşii la copiii care veneau în ziua de Paşti "în Piezi". Mai trăiesc, în Bichigiu, două viţe de Todoran. Amândouă pot să-i fie neamuri. Mai ştiu de la tatăl meu că Tănase Todoran o mers pe jos la Viena să ceară de la împărăteasă drepturile românilor asupriţi în religia noastră strămoşească ortodoxă. Pentru aceea luptăm şi noi astăzi, pentru credinţa şi adevăr, că suntem sânge de-a lui". Iar un alt Ioan Pop, de 60 de ani, îşi amintea următoarele: "Io ştiu de la bunica mea, Gafta Pop, despre Tănase Todoran. Şi bunica ştie de la tatăl ei, care o fost notar la Salva pentru toata valea Sălăuţei. Îmi spunea că Tănase Todoran, pe vremea când o fost asupriţi ortodocşii, s-o refugiat în Bucovina. Din câte ştiu de la bunica, Todoran o avut un singur băiat care s-o îmbolnăvit şi o murit acolo. De atunci, nu l-o mai ţinut nimic ca să apere religia strămoşească şi bunurile satelor năsăudene. O dus munca de lămurire cu preoţii şi cu oamenii să nu lase credinţa ortodoxă. Ştiu că de două ori o fost la Viena. Din ce ne spun bătrânii despre el: n-o fost prea înalt, mai scund, din câte am înţeles, bine legat şi foarte ager. Avea barbă albă şi când o fost tras pe roată avea peste 100 de ani. Era ştiutor de carte, mare lucru pe vremea aceea, când majoritatea ţăranilor nu ştiau scrie şi citi". Amintirea lui Tănase Todoran este atât de puternică în satul unde are încă neamuri încât oamenii vorbesc despre el cu simplitate, ca despre un vecin foarte de treabă care s-a prăpădit nu de multă vreme şi la care s-ar duce din nou la înmormântare. La o altă şi altă înmormântare, pentru că Tănase şi ortacii lui nu s-a hotărât încă să moară. Pentru că nu a fost prohodit creştineşte şi cum se cuvine la vremea lui înainte de iarna lui 1763. Trupul i-a fost zdrobit cu roata, capul înfipt în ţeapă lângă casa lui, braţele şi picioarele risipite pe la răspântiile drumurilor de lângă apa Sălăuţei ca să fie pilda de groază pentru alţii... Trecem cu autoturismul pe drumul de ţară de la Bichigiu spre şoseaua spre Salva pe lângă şirurile de credincioşi care vin pe jos, în pelerinajul mult aşteptat al sfântului lor din sat. În satul Salva, şoferul Tomuţa din Ţara Beiuşului parchează autoturismul şi ieşim cu toţii afară.

La Golgota Transilvaniei

Este o zi superbă. Martirii sunt iubiţi de Dumnezeu, azi pelerinii din Ţara Năsăudului şi din România întreagă nu vor fi necăjiţi de ploaie. Trecem peste apa Sălăuţei pe o punte lată podită cu tăblii late din fier. Traversează atâta lume pe punte, încât ea se balansează, periculos, apa este tulbure după ploaia de azi-noapte. După câteva sute de metri, dăm de ulicioara care duce spre platoul zis Mocirla, spre această insolită Golgotă a Transilvaniei unde s-au săvârşit în chinuri de mucenic patru ţărani năsăudeni. Din sângele lor au ţâşnit mai târziu Coşbuc din Hordou şi Rebreanu din Târlişua... Şi poetul Pop Flore din Bichigiu şi preotul poet George Vasile Dâncu din Runc şi colonelul Vasile Tutula din Telciu... Şi căţi încă alţii, pe care, din nefericire, nu am apucat încă să-i cunosc... Anul trecut, ulicioara pe care m-a dus Pop Flore era aproape impracticabilă. Acum a fost lărgită, marginile abrupte din argilă au fost frumos săpate şi acoperite cu crengi de brad, peste ulicioară s-a aşternut un strat de criblură... Un şuvoi de creştini urcă în tăcere spre platoul zis Mocirla... parcă am trece pe o "via crucis", dar fără Hristosul năsăudean care urmează a fi tras pe roată... numai sufletele noastre se trag acum pe roata aducerii aminte pioase faţă de martiriul îndurat acum 245 de ani...
Anul trecut m-am fotografiat alături de Pop Flore lângă troiţa ridicată acolo ca semn de aducere aminte şi din iniţiativa unui alt fiu iubit al Năsăudului, scriitorul Teodor Tanco, autor al unei piese de teatru despre martiriul celor patru, intitulată "Pe uscat şi pe ape", titlu inspirat din textul jurământului militar austriac (zu Land und zu Wasser). Cine ar fi crezut mai an, când am fost aici cu soţia mea şi cu poetul Pop Flore, venind de la mănăstirile Bucovinei, că se va strânge atâta amar şi amar de lume? Jandarmii pichetează ieşirea de la ulicioară, unde un fel de alee podită cu scândură duce până la scena acoperită, special amenajată pentru înalţii ierarhi în dreapta troiţei. Soarele începe să ardă tot mai tare. Încep chiar să se deschidă umbrele.
Un murmur nedesluşit străbate mulţimea uriaşă: pe ulicioară urcă mai multe căleşti şi căruţe împodobite cu verdeaţă şi cergi, trase de cai, cu vizitii îmbrăcaţi în costume populare şi pe laviţele cărora se văd câţiva dintre episcopii Ardealului şi mitropoliţii României. "Uite-l pe Înalt Preasfinţia sa Bartolomeu", aud un ţăran îmbrăcat în straie albe, lângă mine cu vocea răguşită de emoţie. "Uite-l pe mitropolitul Teofan al Moldovei, îmi şopteşte Pop Flore, cu ochii umeziţi de emoţie. Uite-l pe mitropolitul Sibiului, Laurenţiu Streza, zice tot el, cu gâtul lungit în sus. Lumea se îngrămădeşte spre podina de lemn care duce spre scena şi pe unde trece întregul sobor de 15 înalţi prelaţi ai Bisericii ortodoxe române... Este în jur de ora 9, slujba de canonizare începe cu citirea Acatistului Sfinţilor martiri năsăudeni, scris special pentru această ocazie şi pentru viitor de către preotul Ioan Pintea... Mitropolitul Teofan al Moldovei a citit textul Tomosului sinodal de canonizare, document semnat "manu propria" de toţi membrii Sfântului Sinod al Bisericii ortodoxe române, în timp ce doi arhierei vegheau cu lumânări aprinse în mâini lângă icoana noilor sfinţi ai bisericii noastre ortodoxe. Viaţa acestora, martiriul lor au fost expuse în cuvinte tulburătoare de către preotul profesor univ. dr. Ioan Chirilă, decan al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca. Apoi, s-a citit textul Sinaxarului sfinţilor martiri, text care consacră de acum înainte în istoria bisericii noastre şi în memoria colectivă pomenirea veşnică pe 12 noiembrie a celor care şi-au dat viaţa pentru ortodoxia românească. Întreaga ceremonie de canonizare s-a desfăşurat sub conducerea IPS Bartolomeu, mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, care a propus trecerea în rândul sfinţilor a celor patru martiri năsăudeni. Înaltul ierarh ortodox, strălucit om de cultură, poet, dramaturg, tălmăcitor inspirat al Bibliei, a rostit o cuvântare de suflet în faţă a peste 10.000 de credincioşi veniţi pe platoul Salvei din toată România şi din care am reţinut următoarele: "Toate evenimentele în care a fost implicat Tănase Todoran şi ceilalţi au fost în secolul al XVIII-lea, plin de încrâncenări. Vremurile s-au schimbat. Trăim astăzi într-o epocă a ecumenismului, a dialogului între religii cu toate că ne vin veşti rele din Kosovo, dar trecem peste ele. Se zice că am intrat în epoca ecumenismului, dar vreau să spun că ecumenismul nu înseamnă abandonarea propriei tale credinţe şi predarea către ceilalţi. Ecumenismul înseamnă unitate în diversitate şi un dialog între confesiunile creştine. Acest dialog începe printr-un lucru foarte simplu: prin politeţe, care mă obligă ca eu, dacă intru într-o biserică, să-mi descopăr capul, dacă intru într-o sinagogă, să mi-l acopăr, iar într-o moschee să mi scot încălţămintea. Ecumenismul începe cu respectul faţă de credinţa celuilalt, chiar dacă nu o împărtăşesc. Eu pornesc nu de la credinţă, ci de la pura credinţă, cu premisa că oricare om, indiferent de religia lui, e cinstit în ceea ce face şi crede cu adevărat. În felul acesta, nu avem nimic unul cu celălalt".
În ce priveşte unitatea bisericii creştine, IPS Bartolomeu a spus:
"Noi credem în ea, ne rugăm pentru ea dar, în final, este opera Duhului Sfânt şi atunci când el va decide şi nu noi. Dar până atunci suntem obligaţi să slujim pacea universală în numele lui Dumnezeu, în numele Sfintei Treimi pentru noi şi a înfrăţirii fiilor lui Dumnezeu pe acest pământ în care, slavă Domnului!, încă este loc destul". După citirea teribilei sentinţe de condamnare la moarte a celor patru răzvrătiţi în 12 noiembrie 1763, înaltul prelat ortodox din capitala Ardealului a spus: "A fost un moment de umilinţă pentru generalul Buccow, cel de tristă amintire, dar şi pentru împărăteasa Austrei. Consecinţa a fost condamnarea lor la moarte şi distrugerea mănăstirilor din Ardeal cărora li s-a dat foc. În urmă cu 15 ani, când am venit pentru prima oară aici, am aflat că Tănase Todoran a fost un om mare, dar nu mă gândeam că va fi şi sfânt. Prin actul canonizării, sentinţa condamnării lui la moarte a fost anulată, iar el şi-a deschis drumul spre cer". "Ardealul şi-a chemat mănăstirile înapoi, cele distruse de generalul austriac Buccow. Iar una dintre ele a fost începută acum 15 ani şi este cea de pe deal, ale cărei frumoase turle la biserică cea nouă se văd. Aici am venit şi am urcat pentru prima dată pe acel drum îngust şi plin de noroi, datorită faptului că o credincioasă în vârstă de acolo a donat bucata ei de pământ pentru ca să putem face acolo o mănăstire... Pentru ca să fie pomenit, le-am lăsat în grijă pe Atanasie Todoran mănăstirii Salva, al cărei sobor este aici şi am zis să se roage pentru el, să-l pomenească atâta vreme cât va exista această mănăstire. Proclamarea solemnă a canonizării celor patru sfinţi şi mărturisitori năsăudeni dovedeşte, pe de o parte, că poporul nostru nu a fost lipsit niciodată de oameni jertfelnici pentru Hristos şi Biserica Sa, de oameni cuvioşi, de preoţi şi arhierei dăruiţi slujirii Domnului şi semenilor, iar pe de altă parte, arată grija părintească şi pastorală a sfintei noastre biserici de a redescoperi, cu folos duhovnicesc, trecutul spiritual istoric al poporului nostru, de a spori evlavia şi demnitatea noastră de creştini ortodocşi români".
(va urma)