Că în decembrie 1989 nu a fost o revoluţie ci, de fapt, o lovitură de stat, în care nişte comunişti au luat locul altor comunişti, şi-au dat seama adevăraţii români la numai o lună de la sângeroasele evenimente. Iar cei care au luat la puricat persoanele implicate direct în acele evenimente şi-au dat seama că a fost vorba de o acţiune bine pregătită şi orchestrată.

Analistul britanic Tom Gallangher a scris lucrarea „Furtul unei naţiuni", considerată operă de referinţă pentru cei care vor să afle de ce astăzi, în pofida faptului că, cel puţin formal, România a devenit partener în cadrul NATO şi membru cu drepturi depline în UE, în ea continuă să se menţină la putere conspiratorii din decembrie 1989 şi urmaşii acestora. Dar să-l cităm pe autor: „Consensul fragil dintre iniţiaţii comunişti (şi disidenţi) şi elementele recent politizate care s-au aflat pentru scurt timp de aceeaşi parte a baricadei în revolta anticeauşistă s-a prăbuşit pe 24 ianuarie 1990, când un mare număr de protestatari ultragiaţi au ieşit în stradă pentru a denunţa FSN. Ei fuseseră cuprinşi de furie din cauza schimbării de politică semnalate la o întrunire a consiliului FSN din 23 ianuarie, când s-a anunţat că FSN va lua parte la alegeri ca organizaţie politică. După ce declarase anterior că avea să servească doar ca guvern interimar până la organizarea de alegeri libere, FSN îşi declara acum intenţia da a fi un competitor la aceste alegeri, care aveau să se ţină în aprilie 1990. Iliescu a declarat că „presiunea de jos" îi influenţase decizia".
În 1998 a fost publicată cartea „De la capitalism la socialism şi viceversa", de fapt confesiunile lui Silviu Brucan, cel care a ghidat din umbră evoluţia etapelor acelor evenimente. Iar conjuraţii dirijaţi de el au urmat cu fidelitate recomandarea „fratelui mai mare" de la Răsărit pe care Brucan le-a transmis-o: "A declarat (Gorbaciov-nota TF) de la început că este de acord cu acţiunea de răsturnare a lui Ceauşescu, cu condiţia ca aceasta să fie concepută şi înfăptuită în aşa fel încât să ducă la menţinerea partidului comunist ca forţă politică conducătoare în România". Şi cine era persoana cea mai indicată să-l înlocuiască pe împuşcatu'?
Modelat corespunzător, timp de treizeci de ani, de maşinăria comunistă, Ion Iliescu simţea „o atracţie aproape irezistibilă pentru foştii săi tovarăşi de partid"- mărturisea acelaşi Silviu Brucan, şi era omul cel mai indicat pentru a desăvârşi indicaţiile „preţioase" ale tovarăşului Gorbaciov. Prima lui opţiune pentru prim-ministru a fost Ilie Verdeţ, fost prim-ministru al lui Ceauşescu în anii 70. Însă Brucan l-a propus pe necunoscutul Petre Roman. De ce? Deoarece „revoluţia" dobândise un caracter anticomunist. Aceasta denotă incontestabilul ascendent al „oracolului de la Dămăroaia" în faţa membrilor statului major al conspiraţiei. Istoricul Alex Mihai Stoenescu, în vol.III al lucrării „Istoria loviturilor de stat în România" scrie: „Ion Iliescu a fost dominat şi influenţat în cele mai importante decizii, în toate deciziile-cotitură ale evenimentelor din perioada 22-31 decembrie 1989, de Silviu Brucan. Acesta este inspiratorul şi catalizatorul celor mai discutabile hotărâri, motiv pentru care afirm şi susţin în continuare că, în realitate, rolul lui Ion Iliescu atunci a fost marginal."
Prin „Comunicatul către Ţară al Frontului Salvării Naţionale", citit de Ion Iliescu în faţa micului ecran, grupul de conspiratori anticomunişti se legitima ca fiind noua conducere a ţării, iar Ion Iliescu este uns, de comunistul Saul Brucker, conducător al României postdecembriste. Lista de semnături neaoş comuniste citite la sfârşitul „Comunicatului": Silviu Brucan, Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Victor Stănculescu, Petre Roman, Dan Marţian etc. era „întărită" de Doina Cornea, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Laszlo Tokes. În semna de modestie ultimul pe listă, care a devenit cel dintâi: Ion Iliescu. Acest pomelnic de nume dădea credibilitate în faţa poporului, ale cărui acţiuni dobândeau un caracter anticomunist tot mai pronunţat.
Însă lipsea ceva, care să justifice şi să legitimizeze instalarea la conducerea ţării a echipei conduse de Ion Iliescu, dirijate din umbră de Silviu Brucan. Ca o necesitate stringentă au apărut teroriştii!!! Şi în ziua de azi o întrebare îi macină pe cei însetaţi de adevăr: "Cine au fost teroriştii şi unde sunt?" Răspunsul îl dă tot Silviu Brucan: "Această întrebare rezumă cea mai incredibilă şi mai ciudată faţetă a Revoluţiei din România. Şi mai probabil este faptul că nici istoricii viitorului nu vor fi în stare să o lămurească. Toate urmele au dispărut şi nici măcar un singur terorist nu mai există, pentru întrebări sau proces...Toată lumea ştia că teroriştii din România au împuşcat oameni, dar nu există nici unul care să-şi recunoască sau să-şi nege vinovăţia. Pur şi simplu, au dispărut, deşi ei funcţionează, probabil, ca nişte respectabili antreprenori sau oameni de afaceri, ofiţeri superiori sau chiar miniştri."
Perioada 22 decembrie 1989, ora 18.00 - când au început să tragă teroriştii din toate poziţiile şi în toată ţara - 2 ianuarie 1990 a fost o perioadă tulbure, în care normalitatea nu putea fi concepută. Încă. În acest interval de timp conspiratorii au lichidat cuplul Nicolae şi Elena Ceauşescu, scăpând definitiv de trecutul imediat şi creând premisele necesare instaurării „democraţiei". Adică a preluării puterii de către ei.
Acum conspiratorii vorbeau despre FSN ca despre o putere „emanată" de revoluţie şi acceptată ca atare de popor. A urmat desemnarea unui guvern. Funcţia de prim-ministru a fost încredinţată necunoscutului Petre Roman, evreu-mason. În dimineaţa zilei de 29 decembrie, este făcută publică componenţa restrânsă a noului guvern. Introducerea d-lor Andrei Pleşu - la Cultură şi Şora - la Învăţământ, doi anticomunişti, avea să demonstreze că noua Putere în formare este aplecată către deschidere.

Naţiunea era bulversată. „Românii nu mai înţeleg nimic, iar observatorii occidentali şi mai puţin. Care a fost utilitatea „revoluţiei"? În afară de eliminarea lui Ceauşescu, ceea ce se petrece cu conducerea ţării nu este decât o simplă remaniere guvernamentală", se putea citi în presa internaţională...