Mă dusei la statuia lui Eminescu de ziua lui să ascult ca în alţi ani recitirea de la cap la coadă a Luceafărului, făcută cu mult har şi simţire cum, recunosc, eu nu pot să fac. Numai că la statuie se hotărâse, laudabilă intenţie, să-i ascultăm pe condeierii locali în locul gândurilor lui Eminescu, de peste genuni.

Se citiră câteva nume, printre care unul pe care îl cunoşteam eu cel mai bine nu era. M-am resemnat. Aşa că "lăsai de la mine toată grija cea lumească", bătând de câteva ori din aripi, să mă pot lansa în cele ce urmau spre tăriile eminesciene. Urmară apoi momente când tot încercam să mă înalţ, când venea următorul condeier care mă împuşca ba într-o aripă, ba în alta. Unul zicea că a văzut o statuie a lui Eminescu urâţită cu găinaţ de păsări. Mulţi râvnesc în taină să aibă după moarte acest "neajuns". Porumbeii şi turturelele sunt purtătorii de mesaje între statui. Găinaţul este doar timbrul care atestă efectuarea transmisiei. Omului nostru, voind să cureţe personal statuia, i-o fi căzut găinaţ în gură că prea îi ieşeau cuvinte aiurea, de parcă nu reuşise să se cureţe de găinaţ. Un alt vorbitor, cu rucsac în spinare, pentru merinde, probabil, era cuprins de întrebări existenţiale: cum să-l îngurgiteze el pe Eminescu? Desigur auzise de la un bântuit că Eminescu ar fi "mortul" din debara. Aşa că de la festinul pe care l-ar face el cu elevii ce rămâne să mai ducă acasă, în raniţă. Desigur, mi-am zis, junele este "pedagog de şcoală nouă". Ce să mai zic. În tot răul e şi un bine. Se întrevedea mai bine ca oricând răspunsul la întrebarea: De ce este Eminescu aşa mare?, pusă de unii cu admiraţie, iar de către alţii, interogativ, că mai sunt şi alţii (înţelegându-se ei adică)... Eminescu e aşa mare, pentru că suntem noi aşa mici.