În tot răul ce ţâşneşte prin porii societăţii româneşti e şi un bine: trăim, de când am devenit europeni cu acte în regulă, un moment al adevărului. Cu atât mai dureros, cu cât este vorba de bilanţul unui eşec naţional, evident din momentul în care Românica, o dată măritată la Bruxelles, n-a mai fost nevoită să facă pe doamna şi a putut să-şi dea, în voie, arama pe faţă şi poalele-n cap, ca orice ţoapă liberă de constrângeri. Toată porcăiala politică în plină desfăşurare arată că, de 17 ani încoace, ne învârtim, de fapt, în jurul cozii, fără a progresa, dincolo de aparenţe, cu nimic. În afară de puzderia de televiziuni şi de hipermarketuri, nimic nu s-a schimbat din 1990 încoace. Dincolo de multiplicarea modalităţilor de satisfacere a simţurilor primare, n-am evoluat deloc. Nu e de mirare, atunci, că, lângă grătarele cu mici şi râsul grosier, râgâiala politică e la loc de cinste la români, arătând oricărui ochi limpede că nu suntem europeni decât cu numele. Restul e primitivismul unei mase amorfe, lipsită de informaţie, de educaţia elementară, nu numai de aceea civică, precum şi de capacitatea de a discerne raţional. Altfel, n-ar călări-o în voie orice scrântit care vede numai balauri în jur şi n-am fi început „epoca europeană” a istoriei noastre scufundându-ne în noroi şi aruncând cu jeg unii în alţii. Până şi miza bălăcărelii naţionale, a împărţirii în baricade opuse, arată cât de jos suntem: un hoţoman beţiv şi şmecher, care se dă şerif, văzând că prostimea pune botul la gargara lui de doi bani. Într-o societate normală, alcătuită din oameni cu bun simţ şi cu un dram de educaţie şi de demnitate, Băsescu ar fi fost un marinar pensionar, care şi-ar fi depănat amintirile de pe mări, la o ţuică, într-o bodegă din portul Constanţei. Într-o ţară în care democraţia nu ar fi o poveste abstractă, s-ar discuta acum proiectele de modernizare a societăţii încă înapoiate în care trăim, iar dezbaterea politică nu s-ar reduce la schimburi de înjurături, precum cel mai recent dintre Băsescu şi Hrebenciuc, care au găsit de cuviinţă să-şi scuipe unul altuia vorbe de duh precum „şobolan rozaliu” şi „beţiv transpirat”. Într-o ţară în care Constituţia nu ar fi o hârtie igienică pentru dosurile late ale aleşilor, aceştia nu s-ar întrece ca nişte copii oligofreni în a arăta care e mai reprezentativ şi mai puternic. Nu, într-o ţară cu oameni care ar gândi cu capetele lor, temele zilei cu siguranţă n-ar fi luptele dintre oligarhii buni şi oligarhii răi, dintre mogulii buni şi mogulii răi, dintre aleşii buni şi aleşii răi ori dintre alegătorii buni şi alegătorii răi, în funcţie de opţiunile lor. De fapt, într-o societate cu simţul măsurii, nu Traian Băsescu ar fi cel mai în măsură să stabilească graniţa dintre bine şi rău. Într-o ţară preocupată de prezentul ei european, nu el, iubitorul capitalismului fără capitalişti, al luptei anticorupţie fără victime, al Parlamentului fără parlamentari, al democraţiei fără partide şi al alegătorilor fără discernământ, nu, nu el ar monopoliza spaţiul public cu agitaţia de spasmofilic care sloboade, printre sughiţuri, tâmpenii despre oligarhii, masonii şi imperialiştii ruşi care, fir-ar ei ai dracu’, au făcut o pasiune pentru ţărişoara noastră şi vor să ne-o fure, huo, peste balustradă cu cei 322 de slugoi ai complotului planetar, la ţepe cu toţi cei care-s contra mucenicului ce agită pe scene suliţa cu care va birui balaurul! Într-o ţară cu oameni cu ruşine, în toată nebunia asta nu s-ar fi trezit din abulia-i veşnică taman stafia regelui trădător, ca să-şi aducă aminte că acu’ 80 de ani, când ne-a pricopsit pronia cu scutecele lui pe tron, nu se născuse nici unul din actualii politicieni. Drept pentru care cel care s-a vândut şi pe sine, numai să-şi ia domeniile înapoi, a găsit de cuviinţă să ceară „să se dăltuiască” naibii o Constituţie. Mai lipsesc babetele regaliste să agite umbreluţele în pieţe, zbierând „Monarhia salvează România”, pentru ca atmosfera de teatru absurd a anului 1990 să reînvie în toată splendoarea ei tragicomică. Chiar atât de puţin să fi evoluat românii de la Duminica Orbului din 1990, când, uniţi în cuget şi-n simţiri, urmau comandantul suprem, răcnind veseli: „Raţiu şi Câmpeanu să treacă Oceanul!”, „Iliescu apare, soarele răsare!”? S-a văzut ce raze ocrotitoare ne-au mângâiat pe urmă. Chiar atât de puţin să fi înţeles românii din tot ce a urmat alegerilor din 2004, când Băse ameninţa că, dacă se alege Bombo, el se duce cu toţi pedeii lui direct în Congo? N-a ieşit Bombo, dar de Congo tot avem parte, c-a avut grijă Trăienică fără frică să ni-l aducă exact la noi acasă. Vom vedea, în Sâmbăta Chiorului, dacă acesta va rămâne împărat într-o ţară care, în acel caz, pe bună dreptate se va putea numi a orbilor.