Dacă aş fi fost pictor, l-aş fi zugrăvit pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos umblând desculţ pe Canal Grande sau pe o altă uliţă lichidă a Veneţiei. Oraşul trăieşte atârnat de un fir de păr climatic. Zilele de caniculă îngrozitoare din România din aceste zile mă fac să mă gândesc cu teamă la ce s-ar putea întâmpla cu "perla Adriaticii". Ce nu au reuşit hunii lui Attilla, francii, germanii ori turcii, va izbândi inconştienţa contemporanilor noştri, care se pretind umanişti, mari luptători pentru "drepturile omului" (human rights)? Dar pentru drepturile Veneţiei la simpla sa existenţă cine lupta? Lido di Jesolo este o fâşie lungă de nisip care apără Veneţia de Marea Adriatică. Şi de ce putea să vina pe această mare împotriva Serenissimei Republici când regele Franţei, Ludovic al XII-lea (1498-1515), şi împăratul Maximilian I al Germaniei (1493-1519) acapareaza unele teritorii veneţiene dinspre uscat, veneţienii se răscoală în numele protectorului lor, Sf. Marcu, şi, în ciuda opoziţiei făţişe a Dogelui, recuceresc Padova. Mai mult, când Papa Paul al V-lea doreşte să-şi impună cu silă voinţa la Veneţia, clerul din lagună rămâne credincios Republicii, iar patrioţii din Veneţia alungă pe călugării Papei, huiduindu-i cu aceste cuvinte: "Siamo veneziani e poi cristiani!" (Suntem mai întâi veneţieni şi, pe urmă, creştini!"). Când teribila Inchiziţie îşi întinde umbra peste întreaga Italie, senatorii Veneţiei îi cer lui Paolo Sarpi să scrie împotriva deciziilor Conciliului ecumenic de la Trento, cel care a iniţiat o serie de măsuri dure în vederea restaurării disciplinei în sânul Bisericii Catolice. Libertatea absolută pe care ţi-o dă convieţuirea cu marea şi lumina soarelui generos a pătruns pânâ-n adâncul fiinţei veneţianului de rând. Deşi au fost denumiţi în derâdere "grossolani" de către florentinii pretins subţiri, veneţienii au fost şi sunt mândri până în ziua de azi de statutul lor special în Peninsula Italică. Te-ai fi putut aştepta ca, în ţara unde se găseşte capitala mondială a catolicismului, să dai peste tot de troglodiţi şi fanatici iezuiţi. Nimic mai fals! Veneţia a adăpostit curajoasă pe protestanţi, armeni, mahomedani, greci şi chiar pe evrei (oprimaţi în restul Europei în epoca medievală), le-a lăsat templele, bisericile, a îngăduit chiar ca ereticii să fie îngropaţi după legea lor în lăcaşele lor de cult. În ciuda toleranţei religioase de dinăuntru, veneţienii, extra muros, continuă să lupte împotriva păgânilor turci din Dalmaţia, Moreea şi pe tot cuprinsul Mării Mediterane. "Triumful Veneţiei" Garnizoana veneţiana de la Famagusta (1571) nu capitulează decât în faţa cruntei foamete, iar conducătorul cetăţii, cavalerul Bragadino, este jupuit de viu de către păgâni, devenind un erou al Veneţiei, comparabil cu marile figuri legendare ale Antichităţii. În bătălia navală de lângă Lepanto (1571), oraş din apropierea Golfului Crintic, flota veneţiano-spaniolă zdrobeşte flota turcească, mai mult de jumătate din vasele de război provenind din neînfricata lagună. Astfel că “Triumful Veneţiei” al lui Paolo Veronese nu este o simplă lăudăroşenie pe pânză, expusă în Palatul Dogilor, ale cărui săli gem de atâtea alte tablouri înfăţişând bătălii navale: corăbii cu pânzele răsucite de vânt, galere cu şiruri de vâsle ce parcă gem de efort în apa mării, furtuni de săgeţi trase de pe ziduri de cetăţi, trupuri goale şi musculoase, sfidând oţelurile morţii, strălucirile armurilor nobililor, guri deschise în strigătele de îndemnuri la luptă, începând de la Lido di Jesolo până la strâmtorile Bosfor şi Dardanele. Iar apoteoza este închipuită de acest tablou “Triumful Veneţiei”, unde cetatea din lagună ia chipul unei femei tinere, majestuoase, de rasă nordică, aşezată pe tron, învelită în mătase scumpă, minunat redată, înconjurată de un grup de fete tinere care i se supun ca unei zeiţe atotputernice, iar doi îngeri înotând în văzduhul lagunei îi aşază pe fruntea senină o coroană a victoriei, în vreme ce în josul tabloului poţi contempla o mulţime de bărbaţi, luptători înfipţi în şeile unor cai ce se ridică pe picioare, iar un soldat suflă cu putere într-o trâmbiţă lângă o femeie simplă cu un copil în braţe, toţi scaldaţi în lumina neasemuită a cetăţii ocrotite de mare şi de Cel de Sus, lumina pe care am adunat-o şi eu în colţul ochiului şi în cămara inimii ca un odor de preţ... Recepţionerul nostru ştia româneşte Suntem cazaţi în Lido di Jesolo, la hotelul "Verdi", de pe strada Giuseppe Verdi, camera 313, etajul doi. Spre uimirea noastră, receptionerul o rupea binişor pe româneşte. "Cum aţi reuşit să învăţaţi limba română?" îl întreb. “Am avut o prietenă la Timişoara”, îmi răspunde el cu simplitate. Ce nu face dragostea cu omul, mă gândesc în sinea mea. Îi face şi pe italieni să vorbească limba frumoaselor signorine din Vestul României şi dintre Carpaţi şi Dunăre. Numai în Oradea şi în judeţul Bihor am auzit că sunt peste trei mii de italieni. După 1990, am ajuns să facem schimb de experienţă cu italienii: ei vin la noi, noi mergem la ei... Dar parcă lor le merge, totuşi, mai bine decât nouă... Acolo, la ei, "Triumful Veneţiei" de altădată s-a convertit în zilele noastre într-un triumf turistic şi economic. Biata fâşie de nisip numită Lido di Jesolo a devenit o fâşie de... aur. Este înţesată de restaurante scumpe, hoteluri exclusiviste cu piscine selecte, pizzerii populare, cafenele liniştite care te îmbie la repaos şi convorbiri subtile, magazine de tot felul, locante pe gustul oricui doreşte să se scalde în Adriatică. Seara, am ieşit pe faleză şi am întrat cu picioarele goale în apa Mării Adriatice cu religiozitatea hinduşilor care intră în fluviul Gange. Botezul nostru cu Adriatica, să ne aducă aminte de botezul Dogelui cu marea din lagună la marea festivitate de ziua Înălţării, când, de pe nava amiral Bucentaur, Dogele arunca un inel în valuri... Într-un fel, Veneţia şi Câmpia Padului ar fi Ţările de Jos ale Italiei, o regiune prosperă, cu oameni diferiţi de cei din Sudul ars de soare şi din Basilicata (partea de jos a cismei), atât de săracă de parcă talpa cismei italiene ar fi călcat pe pământul ars şi sterp al Africii. Veneţia este labirintul în care aş dori să mă reîntorc oricând... ...fără teama de a ma pierde: aproape oricare uliţă lichidă dă în Canal Grande, aici nu ai nevoie de niciun fir al Ariadnei. Democraţie, numele tău este Veneţia ! Ceea ce face Veneţia, unică în lume din punct de vedere politic, este faptul că după căderea marelui Imperiu Roman, ea a fost singura cetate europeană care a rămas liberă şi s-a bucurat de această supremă virtute civică vreme de treisprezece secole. Virtuţile Romei republicane nu au găsit adăpost pe uscatul pârjolit de barbari, ci în invincibila şi frumoasa lagună veneţiană. Vreme de 1300 de ani, Veneţia nu cade în gheara niciunui rege sau împărat din Europa, nici sub semiluna sultanilor. Regii şi împăraţii europeni recunosc că această cetate ciudată nu este în stăpânirea lor, că ar aparţine de Constantinopol. Dar această pretinsă dependenţă este doar simbolică, în fapt, Veneţia s-a bucurat de libertate politică şi diplomatică ca nicio altă cetate europeană. Vechii cronicari veneţieni scriu cu mândrie că sunt mai romani decât romanii înşişi, romani cuceriţi, umiliţi, amestecaţi cu barbari şi cu alte neamuri cu sânge strâin. În cazul Veneţiei, la începuturi, vreme de vreo două secole şi jumătate, fiecare insuliţă îşi alegea un tribun, ce putea fi reales odată la doi ani. Când, în anul 697, veneţienii îşi aleg primul lor conducător numit Doge (duce), au grijă ca acest doge să nu devină un tiran şi aplică cu stricteţe maximă : “neminem unum civem tantum enminere, ut legibus interrogari non possit” (nimănui nu-i este permis să se ridice atât de sus, încât să nu poată fi anchetat după legi). Dacă dogele încalcă această maximă, veneţienii reacţionează crunt. Pe la 1172, o statistică arată că din cincizeci de dogi, 19 au fost ucişi, exilaţi, destituiţi, mutilaţi. Cetatea are un zeu suprem: la început Sf. Teodor, cu crocodilul sau, apoi, Sf. Marcu , cu leul sau înaripat, ţinând laba pe cartea cu file deschise pe care scrie: Pax tibi, Marce, Evangelista Meus (Pacea să fie cu tine, Marcu, Evanghelistul meu), cuvinte pe care le-a rostit un înger la sosirea moaştelor Sf. Marcu în lagună. Dar acum, în zilele de azi, veneţienii ar trebui să se roage ocrotitorului lor, Sf. Marcu. Încălzirea globală şi efectul de seră sunt blestemele lumii de azi. Încât, veneţienii de azi, spre deosebire de cei care i-au alungat odată pe călugării Papei, strigând: "Siamo Veneziani e poi cristiani !", acum ar trebui să cadă pe podeaua cu mozaicuri străvechi ale Basilicii San Marco şi să şoptească smeriţi : "Siamo cristiani e poi veneziani!"