Orice turist cu mintea întreagă nu poate să nu-şi pună întrebarea: cum de s-a ridicat o asemenea aşezare omenească precum Veneţia pe nişte înguste limbi de pământ rătăcite în mijlocul apelor Adriaticii şi supuse în permanenţă capriciilor naturii? Pentru a răspunde la o asemenea întrebare, trebuie mai întâi să dăm îndărăt şiragul filelor însângerate de istorie ca să aflăm că bieţii locuitori de pe malul Adriaticii, precum cei din Spina, Aquileia, Adria, Altinum şi Padova, de frica atotstăpânitoare faţă de năvălirile hunilor şi ale altor triburi barbare, s-au refugiat pe insuliţele din laguna unde erau protejaţi de sălbaticii nedeprinşi cu marea. Astfel, ca torentul de oţel şi furie al lui Atilla, supranumit "biciul lui Dumnezeu", a trecut pe lângă ei spre Roma unde Papa Leon şi suita sa de cardinali au ieşit în faţa invadatorilor, cărora le-au plătit din greu ca să cruţe cetatea de pe malurile Tibrului. De acolo, hunii s-au îndreptat spre nordul Franţei, unde au fost înfrânţi pe Câmpiile Catalaunice, în anul 453, de către generalul Aetius Aemilianus, pe jumătate barbar şi care cunoştea îndeajuns tactica militară a migratorilor şi s-a folosit în luptă şi de vizigoţi. Noii veniţi în insulele lagunei nu au mai arat pământul cu plugurile, ci marea cu corăbiile cele vestite, devenind negustorii şi bancherii Europei, finanţatorii multor cruciade, ba chiar fiind protagoniştii cuceririi Constantinopolului în 1204, luând în stăpânire multe teritorii care aparţinuseră Imperiului Bizantin. În secolul al XIV - lea,Veneţia a înfrânt definitiv Genova, rivala sa în bazinul oriental al Marii Mediterane (1381), anexând Verona, Padova, Ravenna şi insula Corfu şi ajungând, astfel, la apogeul puterii sale. Debutul său umil de aşezare lacustră nu întrevedea puternica republică aristocratică de mai târziu, condusă de un duce (doge), din anul 697, şi de un Mare Consiliu (din sec. XII), din care s-a ales un Mic Consiliu cu atribuţii de organ executiv (40 de membri). Aşezarea care s-a întemeiat din cauza fricii a ajuns ea, paradoxal, să inspire frica şi respectul. Veneţia a purtat nenumărate războaie cu Poarta Otomană, contribuind la erodarea acestui imperiu întins pe două continente. A venit, însă, şi apusul neaşteptat al Veneţiei şi nu din bombardă sau iatagan, ci din uluitoarea descoperire geografică a Americii. Milenara axă comercială din Mediterana s-a mutat în Oceanul Atlantic şi Veneţia a început să decadă economic şi apoi militar. A fost ocupată de Habsburgi (1797-1805) şi (1815-1866), apoi de Franţa (1805-1814), după care s-a proclamat, mai târziu, Republică (1848), rezistând cu greutate asaltului Vienei până în august 1849. Din anul l866, Veneţia a intrat în componenţa Regatului Italiei. Înarmaţi cu astfel de amănunte despre Veneţia de la ghidul nostru, am ajuns, în dimineaţa zilei de l0 aprilie a.c., în staţiunea Lido di Jesolo (lido înseamnă "fâşie de nisip") pe ţărmul Marii Adriatice. Din păcate, ziua hotelieră începând mai târziu, ne-am îmbarcat iar pe autocarul etajat spre a ne îndrepta la Ponte Sabioni, unde am cumpărat bilete (13 euro/persoană) pentru "vaporetto" Giudecca (numit aşa după numele unei insule din lagună). Este o zi minunată, cu soare strălucitor de aprilie, în săptămâna luminată şi nu ne vine să credem că în faţa noastră, acolo unde se întinde marea, se găseşte un oraş numit Veneţia. Cum să ajungă năvălitorii de altădată acolo, în largul mării? Noi, însă, "năvălitorii" din anul de graţie 2007, ajungem cu ajutorul lui "vaporetto", după o călătorie de 45 de minute în faţa unui peisaj care ne năuceşte: palate şi turle de biserici răsar din albăstrimea de nedescris a valurilor, ca dintr-un paradis pe care nu l-ai fi bănuit niciodată că ar putea exista. Ai impresia că un întreg oraş ciudat, plutitor, călătoreşte pe această mare azurie, sfidând orice raţiune umană, ca o modernă corabie a lui Noe şi unde cârmaciul veneţian a strâns tot ce a oferit mai frumos întreaga Italie spre a fi ferit de distrugerea de pe uscatul fierbinte, meridional. Întregul nostru grup coboară în Piaţa San Marco, dar cine ar fi putut bănui o clipă măcar că mimii ascunşi sub măşti veneţiene erau chiar români de-ai noştri? A început oare colonizarea Italiei de către stră-stră-stră-nepoţii dacilor, în dorinţa unei revanşe atât de târzii?