Parafrazându-l pe Ion Creangă, afirm cu mândrie: "Eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la originea dacică a poporului meu, la lupta eroică pentru neatârnare a strămoşilor daci conduşi de inegalabilul rege Decebal, la efortul nobil al multor contemporani de-ai mei de a spune răspicat adevărul..., parcă-mi saltă şi-acum inima de bucurie!" Şi cum să nu te bucuri când vezi că lumina adevărului începe să pătrundă în sufletele şi în mintea compatrioţilor tăi? Cum să nu te bucuri când, după atâţia ani tulburi, după atâtea secole de contorsionare voită a adevărului, după atâtea decenii de exagerări latiniste şi slave, după atâta timp de amorţeală a minţii şi de "spălare" a creierului, după un maraton forţat, cu scop şi destinaţie împiedicate, oamenii încep, în sfârşit, să întrezărească adevărul?!

Prinşi cu treburi urgente de zi cu zi

sau de perspectivă, încercând în fel şi chip să supravieţuim unui timp tot mai dificil, noi - românii autohtoni sau imigranţi în toate cele patru colţuri ale lumii - nu am avut şi poate nu avem nici acum răgazul necesar să ne întrebăm cu onestitate: "În fond, oare chiar aşa s-a întâmplat în istoria noastră ca popor cum auzim şi citim peste tot?" Unii dintre istoricii noştri continuă să nu se aplece cu răbdare şi real interes asupra documentelor istorice şi, ca atare, să nu facă diferenţe între adevăr şi exagerare. Din manualele de istorie şi de literatură din şcoli aflasem că originea noastră, ca popor, este esenţialmente romană, că limba pe care o vorbim este predominant latină, că noi suntem un popor-combinaţie între daci şi romani... Ba chiar mai mult, ni se spunea că dacii fuseseră exterminaţi şi că cei care au rămas pe pământul Daciei erau romani... Concluzia se impunea de la sine: noi, adică, suntem romani... Şi, nerealizând ridicolul acestor afirmaţii, autoritatea statală şi politică a atâtor ani înecaţi în ceaţa neadevărului a încurajat la maximum ideea latinităţii noastre. Urmarea, printre altele, este că ne-am trezit cu cântece patriotice de-a dreptul hilare, cu poeme pompoase, cu studii istorice de o calitate cel puţin îndoielnică. Auzeam mereu - la radio, la televiziune, în presă, în "grandioasele" spectacole comandate de la "centru" - auzeam mereu că noi ne tragem din "doi bărbaţi de seamă: Decebal şi Traian". Nu discut despre ridicolul afirmaţiei, despre sensul absurd al enunţului, pentru că este mult prea strident. Dar, de dragul argumentului, hai să acceptăm că avem doi taţi originari. Ca atare, dacă noi ne tragem din doi bărbaţi, unul - dac şi celălalt - roman (chiar dacă acest lucru este o imposibilitate biologică), afirmaţia potrivit căreia "noi suntem doar romani" sau "predominant romani" este, în cel mai bun caz, tendenţioasă. Lipsa de logică ar fi tragică, dacă n-ar fi hilară... De ce nu s-a spus că suntem "daco-romani"? Îmi amintesc că oamenii râdeau înfundat sau se uitau complice unul la altul când auzeau că noi, oamenii trăitori pe pământul vechii Dacii, avem doi taţi originari, dar nicio mamă... Interpretarea subiectivă şi periculoasă a afirmaţiei oficiale este evidentă. Istoria onestă - deci corectă - a oricărui popor care se respectă începe cu... începutul: cine au fost primii locuitori, ce limbă vorbeau, cu ce se ocupau, cum le era portul, cine îi conducea, ce au realizat, cum au evoluat etc. Istoria noastră este, probabil, singura care se poticneşte lamentabil pentru că ignoră - voit sau nevoit - să-i prezinte la adevărata lor valoare pe dacii care au locuit dintotdeauna pământul strămoşesc cu mult înainte de năvălirea romanilor. Potrivit versiunii oficiale, noi am devenit noi numai după ce am fost cotropiţi, adică după anul 106.

Dar cine erau şi ce făceau locuitorii Daciei

înainte de anul 106? Adevărul fusese ascuns după uşa istoriei... Este ca şi când istoria tumultoasă, bogată în fapte şi realizări, a dacilor n-ar fi existat, fapt aflat în flagrantă contradicţie cu adevărul. În anul 1992 m-am stabilit cu familia în New York. Oraşul cu cea mai diversificată populaţie etnică din lume respiră un amalgam de limbi adunate din toate ţările şi din toate continentele. Este fascinant să mergi pe stradă sau să intri în magazine şi să-i auzi pe oameni vorbind nu numai engleza-americană, dar şi spaniola, germana, franceza, poloneza, româna, chineza, araba etc. Acest evantai policromatic de limbaje conferă marii metropole americane o semnătură lingvistică specifică, unică în lume. Nu mi-a trebuit mult timp să realizez că "spaniolii" (the Spanish) - cei mai mulţi mexicani sau veniţi din alte ţări ale Americii de Sud - nu sunt, de fapt, spanioli, ci urmaşi ai vechilor mauri cuceriţi de spaniolii europeni. Este adevărat că limba pe care o vorbesc este, esenţialmente, spaniola, dar asta nu înseamnă că ei sunt spanioli. O dovadă elocventă este faptul că despre spaniolii din Spania se spune că sunt "Spaniards", nu "Spanish", tocmai pentru a se putea face diferenţa de etnie şi de zonă geografică între popoarele care vorbesc limba spaniolă. Imigranţii veniţi în America vorbesc sau nu vorbesc limba engleză, dar copiii lor merg la şcoli americane, ceea ce este firesc şi necesar. Generaţia a doua vorbeşte foarte bine engleza-americană. Mă întreb: copiii imigranţilor au devenit americani - etnic vorbind - pentru că vorbesc limba ţării în care locuiesc? Evident că nu. Un asiatic, un "spaniol", un polonez, un român, un arab etc., toţi vor rămâne pentru toată viaţa ceea ce au fost înaintaşii lor. Etnia este un dat pentru toată viaţa. Mândri de originea lor, negrii din America îşi spun - şi li se spune - "African-Americans" ("africani-americani" sau "afro-americani"), nu "Americans", tocmai pentru a se evidenţia şi în numele generic originea lor etnic-africană. Este demn de remarcat faptul că, deşi nici măcar nu ştiu limba poporului din care au venit strămoşii lor, ei nu se consideră doar americani, ci african-americani, păstrându-şi etnia, cu lăudabilă mândrie. Un copil de român aflat în America - sau în orice altă ţară de pe acest pământ - va rămâne român, fiindcă etnia este semnul uman esenţial pe care nu îl poţi schimba. Etnia este emblema ta cu care te naşti şi pe care o păstrezi în fiinţa ta pentru tot restul vieţii. Am făcut această scurtă incursiune despre etnie pentru a sublinia ideea că, deşi limba noastră are multe puncte comune cu latina, noi, ca popor, am rămas şi vom rămâne, din punct de vedere etnic, daci, aşa cum au fost strămoşii noştri. Limba este un proces viu, în continuă schimbare. Cuvinte noi intră în limba oricărui popor, ca urmare a interacţiunii cu alte limbi şi ca urmare a progresului ştiinţific şi tehnic. Să amintim doar câteva cuvinte de dată nu prea îndepărtată: computer, site, web-site, e-mail, Microsoft... Apoi să ne gândim că şi englezii, şi francezii, şi multe alte popoare (mai ales europene) au cuvinte latine în vocabularul lor, cuvinte pe care le-au adoptat nu numai în perioada când romanii încercau să-i cucerească, dar şi mai târziu, în epoca modernă. Este ştiut faptul că multe cuvinte de origine latină au pătruns în limba noastră nu direct de la romani, ci predominant prin filieră franceză, uneori, germană. Deci, nu oastea eterogenă a lui Traian ne-a modelat limba, ci timpul şi interacţiunea cu limba altor popoare. Este evidentă tendinţa generală, într-o oarecare măsură, de unificare a limbajului, pentru o mai uşoară comunicare între oameni aflaţi în diferite zone geografice. Dar, indiferent cât de asemănătoare este - sau va fi - limba popoarelor de pe mapamond, etnia acelor popoare va rămâne neschimbată. Un chinez care vorbeşte engleza nu este mai puţin chinez. Un român care vorbeşte engleza sau franceza sau orice altă limbă de pe acest pământ nu este mai puţin român etc. etc. Americanii înşişi sunt conştienţi de schimbările de limbaj faţă de engleza europeană şi ei ştiu că nu vorbesc engleza de acum trei secole. De aceea, multe dicţionare şi lucrări de specialitate se referă la "engleza-americană" sau la "limba americană" pentru a o diferenţia de engleza europeană. Am punctat acest aspect pentru a reitera ideea că nu limba pe care o vorbeşti te face cine eşti! Părerea mea personală - în urma unei largi documentări - este că limba străbunilor daci era asemănătoare cu limba latină. Am convingerea că ulterioare cercetări şi descoperiri vor confirma ideea pe care Societatea "Dacia Revival International" a susţinut-o de la început: limba dacilor era foarte apropiată fonetic de limba romanilor.

Abraham Lincoln afirma: "Un bun american nu-şi uită niciodată originea etnică". Parafrazându-l pe fostul preşedinte american, putem spune fără teama de a greşi: "Un bun român, oriunde s-ar afla, nu-şi uită niciodată originea dacică". Să nu uităm nici noi, să nu uităm niciodată că suntem urmaşii demni ai dacilor, urmaşi ai lui Burebista, Decebal, Regalianus şi ai altor bravi anonimi daci pe care-i omagiem prin memento de azi. Dintotdeauna şi pentru totdeauna!