„Și Eminescu a fost copil …”  ne amintește regretatul profesor Victor Crăciun, fostul președinte al „Ligii culturale pentru unitatea românilor de pretutindeni”, trecut la cele veșnice la 30 august 2018, atunci când scrie sau vorbește despre viața lui Mihai Eminescu.

Născut la 15 ianuarie 1850, Registrul de nașteri și botezuri a târgului Botoșani, consemna la poziția a treia venirea pe lume a pruncului Mihail Eminovici, fiul lui Gheorghe și Raluca Eminovici.  Născut la Botoșani în apropierea bisericii Uspenia, unde a și fost botezat, Mihai Eminescu s-a mutat cu întreaga familie pe moșia de la Ipotești la vârsta de 5 ani.  Registrul de nașteri și botezuri de la biserica Uspenia din Botoșani reprezintă prima dovadă, rămasă posterității în original, cu privire la cel care a devenit „Luceafărul” poeziei românești. Documentele păstrate în Arhivele Naționale de la Botoșani, cercetate de specialiștii universului eminescian, arată că botezul poetului a avut loc imediat după naștere, în iarna anului 1850, la biserica Uspenia din Botoșani, ctitorie a Doamnei Elena Rareș din secolul al XVI-lea. Scriitoarea Lucia Olaru Nenati precizează faptul că în ziua de 21 Ghenari, în cristelnița bisericii Uspenia din Botoșani, preotul Ioan Stamate l-a botezat pe pruncul Mihail, fiul căminarului Gheorghe Eminovici și al doamnei sale Raluca, fiindu-i naș de botez bunicul stolnic Vasile Iurașcu. Până la vremea când va pleca la școală la Cernăuți tânărul Mihăiță va avea la Ipotești ceea ce se numește „o copilărie de vis”. Frații mai mari fiind plecați la gimnaziu, băietul cu părul negru, ochii negri și fața smolită, își petrecea cea mai mare parte din timp cu fratele Ilie, cu care se cățăra prin copaci și călăreau căpițele de fân și paie sau mergeau la scăldat în balta de sub pădure, unde făceau concurență broaștelor din râu în privința gălăgiei.

 Copilăria poetului a fost carecterizată adesea ca fiind a unui copil crescut la țară, care se bucura de libertatea de a cutreiera nestingherit împrejurimile satului natal și vetrele de sihăstrie ale vechilor așezăminte monahale moldave. Vara își petrecea timpul în plimbări lungi în jurul satului Ipotești, cutreierând văile și dealurile, luncile și pădurile. Uneori lipsea chiar zile întregi de acasă, spre îngijorarea părinților săi. Nu întâmplător va scrie: „Fiind băiet, păduri cutreieram/ Și mă culcam ades lângă izvor,/ Iar brațul drept sub cap eu mi-l puneam/ S-ascult cum apa sună-ncetișor,/ Un freamăt lin trecea din ram în ram/ Și un miros venea adormitor,/ Astfel ades cu nopți întregi am mas,/ Blând îngânat de-al valurilor glas”.  „Fiind băiet păduri cutreieram”  se numără printre primele poezii care evocă copilăria lui la  Botoșani și Ipotești.

   În zilele de iarnă își petrecea timpul mergând la șezători, unde îi plăcea să asculte doine și balade, proverbe, basme și zicători, toate acestea constituind surse de inspirație pentru poetul în devenire. Ecoul acestor amintiri ale copilăriei se regăsește în poezia „Trecu-au anii…” în care citim: „Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri/ Și niciodată n-or să vie iară,/ Căci nu mă-ncântă azi cum mă mișcară/ Povești și doine, ghicitori, eresuri,/ Ce fruntea-mi de copil o-nseninară,/ Abia-nțelese, pline de-nțelesuri”. Tânărului Mihăiță îi plăceau,de asemenea,  poveștile fantastice despre zâne îmbrăcate în aur și  legende despre Feți-Frumoși și zmei, fapt pentru care lumea basmelor, natura și copilăria țărănească i-au marcat mai târziu creația literară. Îi plăcea de asemenea să-și petreacă timpul în compania ciobanilor la stânile lor, ascultându-le poveștile și dormind alături de aceștia în bordeiele lor  Cercetătorii vieții lui Mihai Eminescu atribuie multe teme din poeziile dedicate naturii, plimbărilor copilăriei la Ipotești. Teme precum lacurile, codrii, dealurile înstelate, buciumul ciobanilor, iazurile, păsările și imaginile idilice cu satul românesc tradițional, au rămas în amintirea poetului pentru tot restul vieții. De altfel multe dintre basmele scrise de Eminescu sunt inspirate de pădurile și de natura sălbatică a Ipoteștiului copilăriei poetului.        

Tânărul Mihăiță în timpul șederii la Ipotești, până la vârsta de 7 ani, când este trimis la școală, apare în amintirile contemporanilor ca un copil fericit, pus pe șotii, departe de zbuciumul vieții care îl așteaptă. După vârsta de 7 ani este trimis de tatăl său la gimnaziul din Cernăuți, unde tânărul Eminovici a făcut ciclul primar și gimnazial la „National hauptschule”, până la vârsta de 14 ani, terminând pe locul al cincilea dintrun număr de 82 de elevi. Apoi a început ciclul II gimnazial, tot la Cernăuți, la „Ober- Königkaiserlichen Gymnasium”. De multe ori când îl apuca dorul de casă lăsa totul și pornea pe jos cale de 100 de kilometri poposind de fiecare dată la mănăstirea Agafton, unde mătușile lui călugărițe acolo, îl primeau cu mult drag.

La gimnaziul din Cernăuți, pe care nu l-a terminat, l-a avut ca profesor pe Aron Pumnul, cel căruia i-a dedicat prima sa poezie intitulată „La mormântul lui Aron Pumnul”, scrisă la vârsta de 16 ani. Ajunge în cele din urmă să urmeze ultimile clase de gimnaziu la Botoșani, orașul natal de care era foarte  atașat. În 1866, după absolvirea clasei a doua a ciclului doi gimnazial, tânărul Mihăiță își descoperă pasiunea pentru teatru și părăsește școala pentru a se alătura trupei de teatru a lui Fanny Tardini, care poposise o vreme la Cernăuți.

Tânărul Eminescu își va continua drumul vieții spre maturitate  păstrând în suflet clipele fericite ale inocenței și copilăriei  pe care le va deplânge mai târziu în versurile sale: „Astăzi chiar de m-aș întoarce/ A-nțelege n-o mai pot…/ Unde ești, copilărie,/ Cu pădurea ta cu tot?/”. Să ne reamintim, așadar, în aceste zile când se împlinesc 130 de ani de la moartea sa,  că „Și Eminescu a fost copil!”…

Preot dr. Ion Alexandru MIZGAN