Restaurantul unde televiziunea „Favorit” unge inimile românilor din diaspora Parisul, oraşul iubirii, este marea capitală a Franţei. Oraşul este traversat de râul Sena, care împarte metropola în două părţi - malul drept, în partea de nord a Parisului, şi malul stâng, în partea de sud. Oraşul propriu-zis are o populaţie de 2.147.857 (1999), dar zona metropolitană are peste 11 milioane de locuitori (11.174.743 la recensământul din 1999). Nucleul istoric al Parisului este Ile de la Cité, o insulă mică din care mare parte este ocupată de impresionantul Palais de Justice şi de catedrala Notre-Dame de Paris. Insula este conectată cu una mai mică, Ile Saint-Louis, care este ocupată de case construite în secolul XVII şi XVIII, la parterul cărora funcţionează o sumedenie de mici restaurante şi buticuri. În faţa fiecărei intrări, un chelner sau vânzător te invită, cu politeţe, să le treci pragul. Caracteristicile majore ale Parisului sunt cheiurile străjuite de copaci de-a lungul Senei - în special pe malul stâng - cu vânzătorii ambulanţi de cărţi, podurile istorice care traversează râul şi bulevardele precum Champs-Élysées. Când ajungi pentru prima dată în această minunată metropolă, uiţi de orice oboseală. Rămâi fermecat de tot ce ţi se perindă prin faţa ochilor, începând de la atracţia Turnului Eiffel şi până la încărcătura istorică care te copleşeşte la vederea palatelor care au adăpostit secole de-a rândul familiile regale ale Franţei. Acasă, la românii din Paris Restaurantul Doina se află la vreo 300 de metri de ambasada României, pe rue St Dominique, nr. 149. Patronul restaurantului este Constantin Popescu care a emigrat în Franţa cu familia în anul 1981, după ce primise acceptul autorităţilor comuniste să facă o vizită în Italia unde domicilia sora soţiei sale. De acolo şi până la Paris n-a mai fost decât un pas. "A lucrat în domeniu" şi înainte de a părăsi ţara, după cum ne spune, chelner la Lido din 1964. In capitala Franţei au funcţionat de-a lungul anilor mai multe restaurante cu specific românesc. Cu toate acestea, Doina este singurul care a supravieţuit din anii ’80. "Trebuie să fii de meserie ca să reuşeşti”, dezvăluie patronul cheia succesului său. „Dacă nu eşti de meserie, să nu te apuci." Restaurantul este o afacere de familie - soţ, soţie şi fiu. Pereţii localului sunt garnisiţi până la refuz cu fotografii şi reproduceri cu Avram Iancu, Tudor Vladimirescu, Vlad Ţepeş, Alexandru Ioan Cuza, o "ctitorie a Epocii de Aur", Hotelul Union din Bucureştiul interbelic, poetul naţional Mihai Eminescu şi o blană de miel pe care se află conturată harta Daciei Mari, dăruită de către Corneliu Vadim Tudor, un personaj extrem de agreat de către patronii localului, respectiv familia Popescu. Vizitatorul poate "retrăi" România şi auditiv pentru că televizorul emite de dimineaţă şi până la miezul nopţii emisiunile postului românesc de televiziune „Favorit”. „Vin românii la Doina?", îl întrebăm pe patron. "Vin, cum să nu, vin foarte mulţi", răspunde el. Ne povesteşte, cu satisfacţie, despre personalităţile ospătate aici: Florin Piersic, Radu Beligan, Gică Hagi, Dan Petrescu, Mircea Lucescu, Bogdan Stelea, Alexandru Arşinel şi Stela Popescu. Mai mult, ne arată chiar şi mesele la care s-au ospătat Ion Iliescu, Traian Băsescu, Sergiu Nicolaescu şi Corneliu Vadim Tudor, ultimul fiind extrem de apreciat de către gazdele noastre. Gustul delicios al bucatelor româneşti sunt foarte de apreciate inclusiv de francezii care la orele amiezii se înghesuie la mese. Trebuie menţionat faptul că francezii au pauză de masă la prânz cam o oră şi jumătate, timp în care toate restaurantele sunt arhipline. Lista de meniuri este foarte variată, cu tradiţionalele ciorbe româneşti, sărmăluţe, pastramă cu mămăliguţă, tochituri, grătare şi, desigur, nelipsiţii mititei pe care i-am gustat şi noi lângă o halbă de bere, chiar dacă un mititel costa peste 3 euro... La Restaurantul Doina, nota de plată este servită pe o farfurioară peste care sunt aşezate obligatoriu câteva bomboane de ciocolată. Este un gest de respect şi apreciere pentru clientul care a trecut pragul restaurantului. Iată de ce, odată ajunşi în Paris, merită să treceţi pragul acestui restaurant, fie şi pentru o clipă.