Copia care m-a fascinat

Orice aş face, rămân încă prizonierul sideral al lecturilor din copilărie, adolescenţă şi maturitate, iar înainte de a vedea aievea imaginea reală a unui oraş la care am tânjit atât, am în faţa ochilor minţii tabloul meu ideal proiectat şi răsproiectat pe aceleaşi coordonate stabile. Dar, de cele mai multe ori, acest tablou nu se confundă, ba, mai mult, nici măcar nu se aseamănă cu cel real. Aşa am păţit la Paris când l-am rugat pe prietenul meu Vincent Dudant, jurnalist "free-lance", să mă ducă să vad celebra cafenea "Rotonde". Nu mică mi-a fost mirarea să aud că această celebră cafenea de la finele secolului XIX şi începutul secolului XX nu mai există. Locul de întâlnire şi taifas al atâtor scriitori celebri a fost preschimbat în sală de cinema, iar mai apoi chiar distrus. "Rotonde n'existe pas, Pascu!", m-a asigurat bruxelezul mirat că nu ştiam atâta lucru. Da, dar Columna lui Traian există!, mă asigur eu în gând şi regretând că nu sunt într-un avion şi nicidecum într-un autocar etajat pe lângă care trec toate autoturismele italienilor în goana cea mai mare.
De Columna lui Traian mă leagă, mai întâi şi întâi, o amintire dragă. În toamna anului 1974, dirigintele prof. Teodor Rif , îndârjitul profesor de latină, a organizat o excursie la Bucureşti cu elevii ultimului an de liceu de la Liceul "Samuil Vulcan" din Beiuş. Toţi colegii s-au împrăştiat prin Cişmigiu să se plimbe cu barca... Magistrul m-a luat cu sine să vizităm Muzeul de istorie al României. De ce oare? Acolo se găseau frizele în mărime naturală, copiate după originalul lor de pe Columna lui Traian. Am colindat imensele săli printre frizele aidoma celor din Cetatea Eternă şi nu ne-am mai săturat privindu-le. Nu-mi puteam dezlipi ochii de pe splendidele basoreliefuri atât de admirate şi apoi copiate de marii artişi ai Renaşterii. Am tresăltat de emoţia cea mai vie când am văzut pe dacii noştri - bărbaţi, femei şi copii - într-un efort suprem, dar zadarnic, de apărare a cetăţii lor. Îmbrăcaţi în iţari şi în piei îmi aduceau aminte de unii ţărani care veneau îmbrăcaţi în straie populare la târgul de joi de la Beiuş. Apoi, împreună cu magistrul, ne-am chinuit să copiem pe o hârtie şi să traducem pe îndelete următoarea inscripţie: SENATUS POPULUSQUE ROMANUS IMP. CAESARI DIVI NERVAE TRAIANO AUG. GERM. DACICO PONTIF. MAXIMO TRIB. POT XVII IMP. VI CONS . VI P.P. AD DECLARANDUM QUANTAE ALTITUDINIS MONS ET LOCUS TANTIS OPERIBUS SIT EGESTUS, adică "Senatul şi Poporul Roman dedică imperatorului Caesar, fiul divinului Nerva, Nerva Traianus Augustus Germanicus Dacicus, pontifex maximus (preotul suprem), de 17 ani în funcţia de tribun, de 6 ori aclamat ca împărat, de 6 ori consul, Părinte al Patriei, pentru a demonstra ce înălţime a avut dealul şi cât loc a fost mişcat (dislocat) pentru atât de mari lucrări".

Din centrul Oradiei, în centrul... lumii

Magistrul Rif mi-a explicat că pentru înălţarea Columnei lui Traian s-au făcut săpături masive pentru acea vreme între colinele Capitoliu şi Quirinal, lucru care reiese şi din inscripţia consacrată viteazului împărat în timpul căruia Imperiul Roman a avut cea mai mare întindere a sa.
Pe vremea aceea, pe la finele studiilor mele liceale, cine s-ar fi gândit vreodată că va ajunge în Italia şi la Roma? Citeam cu oarecare invidie şi năduf lucrările italienistului şi traducătorului Alexandru... Balaci de la Bucureşti, care la vremea respectivă se ducea din capitala României la Roma, cum mă duceam eu de la Sebiş la Oradea. Tot de la strălucitul italienist, am aflat cu încântare că numele de "Balaci" s-ar traduce în limba italiană prin "balla ci", adică "dansează aici". Şi iată-mă acum în prielnicul... Prier al anului de graţie 2007, anul intrării noastre în Imperiul European, în drum chiar spre Cetatea Eternă. Poetul Dan Damaschin de la Cluj mi-a spus înainte de a purcede la drum: "Paşcule, când vei ajunge în piaţa Sfântului Petru vei avea impresia că eşti în centrul lumii!". Oare aşa o fi? mă întreb în gând. Unde este teribilul profesor de latină Rif Teodor ca să citim, să însemnăm pe hârtie şi apoi cu dicţionarul alături să traducem impreună inscripţiile năucitoare din Forumul Roman? Cum arată oare Columna atât de divinizată la ora de istorie a profesorului meu de la Beiuş, Constantin Duma Suceveanu, de la care plecai cu lecţia învăţată şi cu o furtună de sentimente înălţător - patriotice în suflet! Şi cum a ajuns oare badea Cârţan, pe jos, trecând fără paşaport, prin mai multe frontiere şi peripeţii până la poalele de marmură ale acestei uluitoare Columne pe care este încrustată istoria noastră?

"Musai să merg la Roma!"

Mă duc spre Roma cea atât de mult visată, instalat comod într-un autocar modern şi într-una din cele mai prielnice luni ale anului - aprilie. Dar badea Cârţan din Cărţişoara a pornit spre Roma pe frigul iernii în 3 ianuarie 1896, pe jos, cu pită, slănină, sare şi brânză în desagă. Născut în 24 ianuarie 1849, în satul Oprea din Ţara Făgăraşului, el a fost cel de-al doilea copil al Ludovicăi şi al lui Nicolae Cârţan şi răspundea la numele de Gheorghe Cârţan. Tocmai când împlinea zece ani, pe 24 ianuarie 1859, se împlinea firescul deziderat al unirii românilor din Moldova şi Ţara Românească sub domnia lui Vodă Cuza. În 1860 se tocmeşte ciobănel la o stână de oi să îşi câştige existenţa. Avea obiceiul să spună despre graniţa dintre Transilvania şi Ţara Românească că este o "graniţă drăcească" şi că "Cine a mai văzut o graniţă prin mijlocul Ţării?!" În 1865 trece prin "vama cucului" în Muntenia printre vârfurile Negoiului şi Moldoveanului, se întoarce iar, pentru ca, în 2 octombrie 1865, murindu-i tatăl, să rămână cap de familie. Spune mereu, aproape obsesiv, mamei sale: "Anul aista am să plec dincolo!" Şi pleacă pe 22 mai 1867, ajunge cioban în Bărăgan unde află de la ciobanul Cotiga, ştiutor de carte, istoria lui Decebal şi a lui Traian. Îl întreabă pe stăpânul său: "Cum aş face, bade Ioane, să învăţ şi eu a ceti?" Şi începe să scrie şi să citească cu bătrânul mentor Cotiga. Întors acasă, află imediat că l-au căutat "jandarii" să-l ducă în "kaiserlich und koniglich Wehrmacht" (armata cesaro crăiască). Mai târziu, în 1877 află că românii din tânărul Regat se vor înfrunta cu turcii de dincolo de Dunăre ca să-şi câştige independenţa de Stat. Pleacă voluntar la Roşiorii de Vede şi rămâne în Regat până în 1881. Se întoarce acasă, între timp oile i-au fost robite şi el căuta să-şi câştige existenţa cumpărând şi vânzând cărţi. Scrie o plângere Kaiserului Franz Josef de la Viena: "M-am rugat iară de solgabirău să-mi dea drept să vânz cărţi, să-mi câştig pânia. De la Rusale m-am rugat, m-a respinsu..." Pleacă spre Viena într-o încercare disperată de a obţine o audienţă, nu reuşeşte, mai mult, e arestat şi apoi expediat la Pesta şi apoi acasă. Cere din nou autorizaţie de a comercializa carte, dar, din nou, este respins. Între timp, ecoul Memorandumului românilor transilvăneni şi ecourile procesului nedrept de la Cluj străbat întreaga Europă, stârnind un uriaş val de simpatie pentru români în marile ţări neolatine precum Italia şi Franţa şi, unde, personalităţi de vază ale vieţii politice şi culturale europene se interesează de această îndepărtată ramură estică a latinităţii care este România... Neobositul autodidact trece iar în Muntenia, ajunge la Bucureşti şi este găsit de către dl Ion Grama, un colaborator al istoricului V.A. Urechia la picioarele statuii lui Mihai voievod Viteazul din Capitală. V.A. Urechia era preşedintele Ligii culturale pentru unitatea românilor de pretutindeni. Acesta îl introduce în saloanele bucureştene şi românul transilvănean devine membru activ al acestei Ligi culturale. V.A. Urechia îi dăruieşte cartea "Ab urbe condita" (De la Întemeierea Romei), opera fundamentală a istoricului roman Titus Livius şi pe care badea Cârţan o citeşte cu nesaţ. Este cartea care îi influenţează într-un chip fundamental existenţa, aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori în experienţele culturale fericite, trăite de mulţi oameni. După lectura cărţii, ciobanul îi repetă într-una călăuzitorului său cultural: "E musai să merg la Roma".


"Un dac a coborât de pe Columnă!"
În straiţa în care a pus merinde, badea Cârţan (cum obişnuia învăţatul V.A. Urechia să-i spună păstorului ardelean) a pus şi un pumn de ţărână din satul Cărţişoara unde locuia. Pleacă pe data de 3 ianuarie 1896 prin Timişoara, Budapesta, străbate cu experienţa sa de cioban Alpii Sloveni, munţii Tirolului ca să coboare în Italia, să treacă Apeninii, să vadă Genova, Pisa, Livorno, ca după 45 de zile de mers pe jos să ajungă la porţile Cetăţii Eterne unde strigă cu lacrimi de bucurie în ochi: "Bine te-am găsit, maică Roma!". Prin Via Campana a intrat în cetatea lui mult visată şi, mânat parcă de un instinct moştenit de la prizonierii daci aduşi ca trofeu viu la Roma, ajunge printre ruinele Coloseumului în Forumul Roman şi dintr-o dată vede Columna aşa cum era ea zugravită până atunci în cărţile pe care le-a citit şi exclama: "No, că asta e!".
Obosit de atâta drum, a îngenuncheat cu evlavie adâncă la acest soi de totem al întregii sale existenţe, a presărat pământ şi grâu de la Cărţişoara lângă piciorul Columnei, s-a învelit în şuba de oaie şi a adormit tun. S-a trezit abia dimineaţa, înconjurat de o lume curioasă alcătuită din trecători, măturători de stradă, poliţişti şi alţi gură cască. Asemănarea înfăţişării lui cu dacii de pe Columna lui Traian era atât de izbitoare încât un ziarist ajuns la faţa locului a scos o exclamaţie de uimire: "A coborât un dac de pe Columnă", exclamaţie reluată zilele următoare, aproape la unison, de toate marile ziare din Roma acelei vremi.
Auzind despre isprava nemaipomenită a ciobanului, scriitorul Duiliu Zamfirescu, secretarul legaţiei noastre la Roma, s-a prezentat spre a-l prelua din mijlocul mulţimii curioase şi uluite de acest urmaş al Romei, venit de la capătul Europei să vadă Columna. Duiliu Zamfirescu l-a prezentat întregii legaţii române, l-a introdus în cabinetele marilor personalităţi ale vieţii politice italiene, impresionate de lunga călătorie şi de tenacitatea extraordinară a românului din Carpaţi. Întors acasă, badea Cârţan a devenit, aproape fără voia lui, un simbol politic extraordinar, înainte de Primul Război Mondial şi legat de aspiraţiile de unire ale tuturor românilor. Restul vieţii sale a fost consacrat transportului de carte românească spre Ardeal. În primăvara anului 1911, o avalanşă îl surprinde, fatal, cu desagii încărcaţi cu cărţi. Marele călător se îmbolnăveşte. Şi-a găsit adăpost în casa primitoare a familiei Lahovary din Sinaia. Acolo cere, cu ultimele sale cuvinte, să fie îngropat în Ţara Liberă, dar încă neunită şi de dragul căreia s-a dus pe jos până la Roma.