O "pădure" de coloane
Magnificele sute de coloane care înconjoară toată piaţa şi întregul complex arhitectural au fost proiectate de Bernini între 1656, în urma unei comenzi speciale a Papei Alexandru al VII-lea. Binecunoscuta sa formă închipuie două braţe imense, larg şi generos desfăcute, braţele bisericii care protejează întreaga umanitate. Am trecut şi eu prin această "pădure" de coloane dispuse într-o armonie desăvârşită şi m-am apropiat de clădirea din dreapta a pieţei care se cheamă Palatul apostolic, construit de Domenico Fontana pentru Papa Sixtus al V-lea în secolul XVI. Ultimul etaj găzduieşte rezidenţa papei. În toate duminicile, la amiază, Sfântul Părinte se înfăţişează la fereastra biroului său - penultimul de pe partea dreaptă - pentru a rosti rugăciunea "Angelus" şi a le da binecuvântarea apostolică credincioşilor strânşi în uriaşa piaţă. Am rămas minute în şir cu ochii aţintiţi asupra ferestrei papale, regretând nespus absenţa prietenului meu, poetul şi traducătorul german Josef Johann Soltesz, din Satu Mare.

Adio, prieten drag!
În august 2006, acest poet, publicist, romancier şi tată a trei copii a părăsit lumea aceasta. Îmi aduc aminte că, după moartea Papei Ioan Paul al II-lea, ne-am întîlnit la "Astoria" orădeană şi am tăifăsuit îndelung asupra momentului alegerii noului papă care se petrecea tocmai atunci. Mulţi erau de părere că va ieşi un papă latino-american, din cauza sutelor de milioane de catolici din America de Sud, nereprezentaţi direct la Roma până în momentul de faţă. Johann credea însă cu tărie că va ieşi un papă german. Argumentele lui erau două. Primus: cardinalii germani au fost cei care au avut iniţiativa alegerii unui papă din spaţiul dominat de sovietici, în speţă, a cardinalului polonez Karol Woytila, care, apoi, luând cârja Sfântului Petru, a devenit un puternic factor de trezire a Poloniei, a mişcării sindicale din Gdansk, "Solidarnosc" (Solidaritatea) şi, în final, a destrămării imperiului roşu. Secundus: a trecut foarte multă vreme de când nu a mai fost ales un papă german, mai precis din epoca Conciliului de la Konstanz din sudul Germaniei (1414 - 1418), când s-a făcut singura alegere pontificală pe pământ nemţesc (1417), papa care să iniţieze Contrareforma iscata de pastorul Luther. Pe când stăteam de vorbă la "Astoria", o chelneriţă ne-a atras atenţia că tocmai se dădea vestea ieşirii fumului alb pe hornul clădirii papalităţii, semn că a fost ales noul papă şi că întreaga creştinătate catolică din lume poate răsufla liniştita: "Habemus Papam!" A fost anunţată alegerea unui papă de origine germană şi Joska, cum îi spuneam noi, a sărit de bucurie în picioare. "Am să mă duc la Roma, am să ma duc la Roma!", striga el, cuprins de un extaz copleşitor. Era de viţă nobilă, însuşi numele lui de Soltesz înseamnă pe româneşte "soltuz", judecător militar. "Mă, Paşcule, catolicismul meu şi ortodoxia ta au să mântuiască lumea, au să se unească şi au să mântuiască lumea", striga el încins de o înfocată fervoare religioasă.

Românizat prin cultură...
Prima dată ne-am întâlnit prin 1994, copilul meu Theodor avea doi ani şi ceva. M-a surprins de la bun început, când a afirmat, aparent prăpăstios, că nu este nici ungur, nici român şi nici german. "Eu sunt ardelean!", susţinea el, topind toată ascendenţa sa germană şi colateralii unguri şi români într-un singur creuzet transilvănean. Mi-a recitat cu ochii închişi strofe de inimaginabilă incantaţiune lirică din poemul său consacrat iubirii pentru o singură femeie, soţia sa, pe care a iubit-o cu disperare toată viaţa. S-a născut în 17 septembrie 1945 la Satu Mare. A avut parte de o copilărie deopotrivă fericită, dar şi zbuciumată, datorită originii sale nemţeşti. Nu a reuşit nimeni să-l maghiarizeze total şi aproape iremediabil, aşa cum au păţit conaţionalii lui - şvabii din Sătmar. Salvarea lui a fost bunica, care vorbea numai şi numai în germană (nur Deutsch) cu el. Aşa că, în timp ce colegii lui se chinuiau cu "der - die - das" în liceu, el citea tomuri întregi şi recita frenetic din Schiller şi Goethe, pe malurile înverzite ale Someşului. Nu este mai puţin adevărat că citise şi în ungureşte cărţi editate pe atunci la editura "Cartea Rusă", precum Tolstoi, dar şi pe Jokai Mor, Jules Verne, fraţii Grimm, Maupassant etc. Culmea este că prin 1963 îşi dădea bacalaureatul fără să ştie o iotă româneşte. Limba română a învăţat-o ca soldat în termen la Iaşi şi încă atât de bine, încât după un examen de limbă a fost pus în funcţia de bibliotecar al unităţii militare. Duminica ieşea în permisie în capitala Moldovei şi s-a pătruns de mitul lui Eminescu, pe care îl va traduce mai târziu în limba engleză. A fost şi la bojdeuca lui Creangă, a stat lângă statuile celor care-şi spuneau în scrisori "dulce Veroinca" şi "Eminul meu iubit" şi s-a întors la Satu Mare român prin cultura asimilată prin lecturile din Eminescu, Sadoveanu, Panait Istrati etc. şi prin prietenia pe care o simţea faţă de scriitorii români. La facultate, la Cluj, la filologie a cunoscut, zicea el, trei românce de o frumuseţe ieşită din comun: o beiuşeancă de-a mea, Silvia, o săsoaică, Ingrid, şi o unguroaică, Zsoka, din Sovata. Prin aceste trei femei superbe şi-a strâns întreaga fiinţă într-un naţionalism de-al său propriu de ardelean. În Oradea ne avea prieteni buni pe Marin Chelu, pe Constantin Mălinaş şi pe subsemnatul.

O întâlnire de natură magică
A început să publice devreme, în 1969, în "Echinox", "Ifjumunkas" şi "Utunk", scriind cu uşurinţă în germană, maghiară şi română şi traducând din Nichita Stănescu, Dylan Thomas, Eta Boeriu, Shakespeare. În 1982, îi apăruse deja a opta carte, era scriitor cu acte în regulă. La Bucureşti, la Casa Scriitorilor, întâlneşte la restaurant un bătrân ziarist evreu, care-i povesteşte o scenă fascinantă: trimis în Suceava să scrie despre triumful colectivizării socialiste, întâlneşte un bătrân rupt de lume, într-o casă izolată şi care îl întreabă cu candoare: "Ce mai face Împăratul?". Ziaristul de la "Scânteia" îl întreabă la care împărat se referea. Iar moşneagul din Bucovina îi răspunde senin: "Franz Josef". Întâmplarea pe care mi-a povestit-o Joska stă la baza piesei mele istorice "Ce mai face împăratul?" sau "Statele Unite ale Marii Austrii", pe care prietenul meu voia morţiş să o traducă în nemţeşte, promiţând cu aerul său sibilinic că voi avea premiera chiar la... Viena. Întâlnirea noastră a fost una de natură aproape magică, a doi oameni care vin din două medii, aparent opuse, din două culturi, una ţărănească, cealaltă domnească, nobilă, dar atât de bogate în esenţă şi atât de apropiate în umanitatea lor! În 1985 s-a mutat la Oradea. Cum copilul său suferea de o boală de oase, se duce disperat la Bucureşti să facă rost de un medicament numit Cavit. Îl întâlneşte pe poetul Gheorghe Pituţ, care, auzind jelania poetului, strânge îndată o duzină de comeseni care se aflau la restaurantul de la Uniunea Scriitorilor şi-i aliniază pe toţi la cea mai apropiată farmacie din Bucureşti, pentru ca fiecare scriitor să ceară în nume personal o cutie de Cavit pentru copilul lui Soltezs! Iar copilul a fost salvat graţie omeniei lui Pituţ! Un astfel de om am întâlnit eu! După 1989, Joska a lucrat la noua revistă "Kelet Nyugat", dar "familia era mare, renumeraţia mică", aşa încât s-a sfătuit cu soţia încotro s-o ia: Budapesta, Munchen sau Frankfurt. A luat-o la Budapesta fiindcă era mai aproape şi unde devine profesor de engleză la Academia de muzică, pentru un salariu sub aşteptări. O speranţă a prins totuşi să se nască: a fost chemat la postul de radio Europa liberă, pentru a prezenta la departamentul unguresc emisiunea "Cartea pe unde". Însă preşedintele Bill Clinton, socotind că s-a instaurat democraţia în Europa de Est, a desfiinţat departamentul maghiar, pe motiv de economii la bugetul Congresului american. Admirabilul om de carte Constantin Mălinaş îi publică poetului şi traducătorului sătmărean superba traducere a Luceafarului în engleză în 2004, cu sprijinul Consiliului Local Oradea şi a Casei de Cultură a municipiului. "A fost odată ca-n poveşti/ A fost ca niciodată/ Din rude mari împărăteşti/ O prefrumoasă fată... (Out of time, out of space/ As in a fairy tale/ There was a royalmaid, as grace/ As heaven's nighttingale"... Între timp, prietenul meu, "certat cu episcopul Tokes", după cum mi-a mărturisit chiar el, s-a autoexilat la Satu Mare şi am cam pierdut din legăturile cu el.

Salutări de la Papa Benedictus al XVI-lea
Într-o bună zi, cu cine mă întâlnesc pe strada Republicii? Cu Marin Chelu şi prietenul Soltesz. Bucuroşi de revedere, ne-am dus la un local bun şi liniştit să bem "una mică cu o cafea". Marin Chelu aduce vorba că am tipărit o carte de sonete la editura Dacia. "Ai cartea la tine?", mă întreabă Joska. "Nu", zic eu. "Ce mai stai? Du-te, adu-mi una cu dedicaţie. Nu stai departe de aici". Mă execut şi aduc cartea "Sonetele către Iisus", apărută la Editura Dacia, din Cluj Napoca, în 2002 (a doua ediţie). Îi scriu o dedicaţie răscolitoare şi i-o înmânez. Îşi aruncă privirea pe câteva sonete şi exclamă: "Paşcule, tu eşti nebun! Ai scris cam ce voiam să scriu şi eu! O evanghelie versificată cumva, dar, văd că mi-ai luat-o tu înainte! Extraordinar!", exclamă el iar. "Extraordinar! Să ştii că dacă îmi place ce ai scris, am să te traduc!" Şi Ioska dă peste cap absintul. Şi trecem la alte subiecte din viaţa literaro-jurnalistică a Oradiei şi plângându-ne cu foc că nu există încă o Asociaţie a scriitorilor din Oradea şi Bihor. Ne-am despărţit apoi, prietenul meu luând-o agale spre gară, pentru a lua trenul de Satu Mare cu cartea mea în buzunar. Uitasem de întâlnire până când, într-o alta zi, herr Joska a apărut la Oradea. "Îţi fac o mare surpriză, poate cea mai mare surpriză din viaţa ta." "Care?", întreb eu, "sunt trecut prin ciur şi prin darmon, ce să mă mai impresioneze?" "Astea", mi-a răspuns Joska şi a scos din buzunarul de la inimă trei foi de hârtie. "Citeşte", mi-a poruncit el aproape milităreşte. Am rămas uluit de-a dreptul. Am citit cu răsuflarea tăiată de emoţia cea mai năprasnică: "Ich, nur ich, habe Dich, Christ, ans Kreuz geschlagen" (Eu, numai eu, te-am răstignit, Hristoase), "Niemand ist Prophet in seinem Lande" (Nimeni nu este profet în ţara lui ) şi "Jesus ohne Unterkunft" (Iisus fără adăpost). Mi-au dat pe loc lacrimile de bucurie şi l-am îmbrăţişat. A fost una dintre cele mai mari cinstiri pe care mi-a adus-o cineva vreodată într-un moment destul de dificil al vieţii mele. Nici el nu trecea prin cele mai faste zile, iar traducerea sonetului "Iisus fără adăpost" nu era deloc întâmplătoare. Ca şi Iisus, bunul meu prieten a rămas o vreme fără adăpost, astfel încât l-am ajutat să-şi revină şi să se împace cu familia lui. "Paşcule, am citit sonetul "Eu, numai eu, te-am răstignit Hristoase" şi mi-a plăcut în mod deosebit. Mi-am zis: asta îmi place, cu asta încep. Şi l-am terminat şi mi-a plăcut cum suna şi aşa m-am apucat de altul şi tot aşa...". După vreun an şi ceva de zile, Joska s-a înfăţişat din nou la Oradea cu traducerea integrală a cărţii în limba germană. El s-a gândit imediat să trimită cartea tradusă chiar papei de la Roma. "Este papă german, are să-mi citească traducerile", m-a asigurat Soltesz. Şi apoi, cu un curaj de-a dreptul nebunesc, prietenul meu a conceput o scrisoare frumoasă, dar scurtă şi demnă, pentru papa de la Roma, în numele amândurora, a autorului şi traducătorului şi am pus plicul cu sonetele traduse la poşta din... Grossvardein. Ne-am dus apoi la Astoria, să cinstim insolitul eveniment şi unde, spre disperarea câtorva reprezentanţi ai boemei de acolo, am vorbit numai în nemţeşte (nur Deutsch). Şi vremea a trecut... a trecut... şi nu mai venea niciun semn de la Sfântul Scaun. Până într-o bună zi. Poştaşul pe care îl cunosc mă întâmpină cu un zâmbet larg: "Aţi primit scrisoare de la papa!". Imediat mă reped asupra scrisorii, vreau să o deschid, dar mă răzgândesc, îl sun pe herr Joska de la Satu Mare: "Vino urgent la Oradea, am primit scrisoare de la papa". Îndată îl aud pe Joska. "Vin, aşteaptă-mă, că vin!". Aşa că nu am altceva de făcut decât să stau ca pe jăratec şi să-l aştept pe "mein Ubersetzer" (traducătorul meu) să citească şi să-mi traducă cuvânt cu cuvânt scrisoarea papală. Oare ce ne-a scris Sfântul părinte?