Nu-mi plac bilanţurile, pentru că mă tem să nu fie mortuare, dar trebuie să accept ideea că, la împlinirea vârstei de 75 de ani, dr. Ioan Puşcaş, mare medic român şi somitate internaţională, n-are cum să fie ocolit de astfel de bilanţuri. Îl cunosc demult şi, deşi oamenii care se ţin minte unul pe altul, din vremea în care nu se realizaseră, au năravul de a nu-şi accepta performanţele, eu cred că ne-am aflat şi ne aflăm în prezenţa unui om de geniu, care a lărgit orizonturile cercetării medicale, a dat sănătate miilor şi miilor de pacienţi care i s-au adresat şi nu a uitat să fie un ireductibil român. Gazetarul Iosif Popa din Oradea se referă, într-un documentar serios al său, la aproape toate detaliile vieţii şi activităţii acestui om devenit, din timpul vieţii, legendar. Încerc să subliniez câteva esenţe. Omul este neasemuit de generos, de spiritual, de dăruit semenilor. E drept că, din toată biografia pe care şi-o face acum, Ioan Puşcaş pare să uite un lucru important: bătăliile pe care le-a dus Adrian Păunescu şi consecvenţa revistei "Flacăra" în apărarea valorii medicului Ioan Puşcaş. Acestea nu sunt simple amănunte, ci parte din biografia învingătorului. Aş vrea să cred că ele nu pot fi date uitării de un om care crede în memorie ca în legea morală. Medicul din Trăznea este strălucit în meserie, aşa cum putea fi strălucit în aproape orice meserie. Nu a râvnit să trăiască în Bucureşti, unde putea găsi oricând o clinică doritoare de a se regrupa în jurul său. A rămas în orăşelul Şimleu Silvaniei şi s-a bătut cu toate negurile, dogmele şi inerţiile, ca să dea zonei acces la alt standard de civilizaţie, de independenţă economică şi de sănătate. A obţinut, în vremuri grele, banii pentru a construi marele spital din Şimleu Silvaniei, spital care ar trebui să-i poarte numele. Relaţiile dintre noi au fost totdeauna corecte, într-o perioada lungă fiind şi foarte calde. Am deschis toate porţile pentru descoperirile lui Ioan Puşcaş, am ascultat toate rugăminţile lui frăţeşti, dintre care cele mai multe nu erau personale. Au fost oameni luminaţi, şi în epoca socialistă, m-am dus la ei şi l-am introdus pe providenţialul fiu al Ardealului să rezolve cererile pentru obşte. Dogmaticii epocii nu l-au suportat. Luminaţii epocii l-au sprijinit. Ioan nu trebuie să uite, chiar dacă e un onest şi ferm ţărănist. Cu cererea lui Ioan Puşcaş şi a altui Puşcaş, Vasile, şeful internelor din zonă, am fost la Nicolae Ceauşescu să-i prezint situaţia ruşinoasă şi umilitoare a românilor din Ip şi Trăznea, care nu-şi puteau cinsti, în două monumente, morţii din vremea Dictatului de la Viena, când horthyştii barbari intraseră noaptea în casele lor şi ale părinţilor şi bunicilor lor, omorându-i numai pentru că erau români. Am obţinut acordul lui Ceauşescu de a se construi cele două monumente. Secretarul Ilie Rădulescu a făcut pierdute cererile sătenilor, adnotate pozitiv de lider. Am revenit, am mai luat o dată aprobarea. În locul lui Rădulescu a venit Petru Enache, care a ajutat să se împlinească rugămintea celor din Ip şi Trăznea, aprobată de două ori de Ceauşescu. Dr. Ioan Puşcaş a fost omul care, undeva pe Mezeş, insuflase ideea că merită să lupt pentru ea. Şi aşa mai departe. Aş putea spune că, dacă am reuşit să iubesc, să înţeleg şi să apăr Ardealul mai mult decât alţi intelectuali contemporani, datorez această sensibilitate câtorva împrejurări: tata şi mama s-au întâlnit în Solona, Surduc, în acelaşi judeţ Sălaj; la 19 ani, am lucrat 6 luni la ziarul judeţean din Oradea; bunicul meu m-a învăţat, când eram mic, să-l iubesc pe Avram Iancu; am fost ocrotit în casa Anişoarei şi a lui Ion Hasigan din Săliştea Sibiului; mi-au fost prieteni devotaţi Visu Vaida şi Mitică Nistor din Năsăud; tata a lucrat în Maramureş, la mina Burloaia din Baia Borşa, atunci când a fost dat afară din învăţământ; bunicul meu şi-a trimis toţi copiii la şcoli; prietenii mei literari din tinereţe trăiau la Cluj; am avut norocul să-l cunosc şi să-l iubesc pe Ioan Puşcaş. La mulţi ani, Ioane al Ardealului!