Cu ocazia Săptămânii Educaţiei Globale, sub genericul „Lumea mea depinde de noi”, elevii Colegiului Naţional „Samuil Vulcan”, liceeni şi gimnazişti, au discutat despre evoluţia în timp a evreilor orădeni şi beiuşeni, realizările lor, dar şi despre tragismul decimării acestora în perioada Holocaustului.

 

Lucrările s-au desfăşurat pe două zile, 23-24 noiembrie 2017, sub genericul „Lume de adolescent şi copil, la limită”. Iniţiatorul şi coordonatorul proiectului a fost prof. Elena Ojică.

Coordonatori ai elevilor au fost profesorii Elena Ojică, Ioana Schilinka, Mihaela Ilieş, Otilia Peti, Cristian Ţoţa, Jemima Feneşi şi Dan Ispas (Colegiul Tehnic „Ioan Ciordaş”). Grupul ţintă a fost format din 260 de elevi, 180 de liceeni și 80 de gimnazişti, plus 50 de profesori.

În prima zi, pe 23 noiembrie, s-a desfășurat o conferinţă dedicată elevilor cu lucrări propuse de aceștia și de profesorii lor.

Parcurgându-le, elevii şi profesorii au învăţat că o comunitate se poate dezvolta în timp atât numeric, cât și spiritual şi material. Este și cazul comunităţilor evreieşti din Oradea şi Beiuş. Această evoluţie a fost favorizată de calităţi ca: voinţă, inteligenţă, dorinţa de a învăţa mereu noul, spirit practic, creativ. Nu întâmplător, evreii orădeni au trasat şi planul urbanistic al oraşului de pe Crişul Repede, prin ridicarea unor clădiri de avangardă la începutul secolului al XX-lea, palatele în Stil Art Nouveau-Secession, pe care le admirăm şi azi.

În acelaşi timp, existenţa comunităţii evreieşti în Oradea şi Beiuş demonstrează o bună convieţuire interetnică şi confesională, principii europente atât de promovate azi. Totuși, manifestările antisemite nu au întârziat să apară în aceste teritorii, în contextul circumstanţelor politice şi istorice ale timpului. Aşadar, manifestările Holocaustului şi-au urmat traseul binecunoscut, cele mai teribile fapte petrecându-se în ghetouri, lagărele de muncă forţată şi lagărele de exterminare.

Supuşi unor legi potrivnice şi unui univers restrictiv, în care singura perspectivă era moartea, evreii amintiţi au încercat să supravieţuiască omeneşte, dar clandestin. Citeau, compuneau muzică și poezii, discutau, țineau jurnale, dar mai ales încercau să le ofere copiilor educație, clandestin, astfel încât să fie mai puţin traumatizați. Descoperirea acestor activităţi, fireşti în condiţii normale, atrăgea trimiterea în lagărele de exterminare.

Aceste realităţi au devenit subiecte de romane, elevii discutând cazul real al Ditei Kraus/ Polachova - în romanul „Bibliotecara de la Auschwitz”, de Antonio Iturbe, sau cel imaginar al lui Liesel, protagonista romanului „Hoţul de cărţi”, de Markus Zusak.

Un moment realmente emoţionant a fost evocarea unei „întâmplări” frumoase la Beiuş. Prof. Dan Ispas a vorbit despre reabilitarea vechiului cimitir evreiesc din Beiuş, acţiune înfăptuită în 2014, ca un omagiu adus „minorităţii etnice ce a susţinut puternic evoluţia oraşului”.

 

Despre Anna Frank şi a Eva Heyman

În cea de-a doua zi a manifestării, lucrările au urmărit evocarea Annei Frank şi a Evei Heyman, două fetiţe de numai 13 ani, victime ale Holocaustului. Acestea merită toată recunoștința pentru valoarea documentară a jurnalelor ţinute, mai ales prin notarea realităţilor din ghetourile în care au trăit vremelnic şi nedrept.

Cazul Annei Frank a fost prezentat de elevele Alessia Iovan, Mălina Morar, Margareta Toderici, Daria Toma și Miruna Ţiţ. Despre orădeanca Eva Heyman şi jurnalul ei a vorbit prof. Elena Ojică. Invitatul special al evenimentului a fost poetul, eseistul şi dramaturgul Paşcu Balaci (absolvent al Liceului „Samuil Vulcan”), care a lansat piesa de teatru „Eva Heyman - o Anne Frank a Transilvaniei”, scrisă în memoria acesteia.

Elena Ojică a citit câteva rânduri însemnate în faţa statuii Evei Heyman, ridicată în memoria tuturor copiilor orădeni victime ale Holocaustului:

„Eva este singurul copil care rămâne peste noapte în Parcul Bălcescu, parcul lor, al copiilor. Eva are, de vreo 73 de ani, tot... 13 ani. Eva nu doarme niciodată. Priveşte continuu, poate cu aceeaşi uimire şi deznădejde, drumul-de-fier care trecea odată pe aici. Numai ea îl vede pentru că azi a dispărut din acest loc, râmânând doar în memoria fotografiilor sau a orădenilor mai vârstnici.

Eva priveşte, fără să poată înţelege, calea ferată de la care a început odiseea evreilor bihoreni în timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale. Cum să poţi înţelege astfel de manifestări ale omului împotriva semenilor?!

Anomalia omenească numită Holocaust şi această cale ferată au racordat Oradea, încă odată şi încă într-un mare fel, la tensiunea europeană a timpului”.