Istoricii de demult au alintat Florenţa numind-o "cetatea cea nobilă, fiica Romei". Aş preciza: fiica nordică a Romei, cu faţa albă, frumoasă, ferită de vipia Sudului, o oază a Artelor Frumoase, o cetate veselă şi fericită; nu degeaba i se spunea în trecut "gli felicissimi Stati", adica "statele cele mai fericite". Florentinul era atenianul de altă dată, liber, iubitor de legi drepte şi de arte frumoase, mândru că limba sa a cucerit întreaga Italie prin Dante şi sonetele lui Petrarca.


Florentinii sunt cugetători liber,
în academiile lor, "iubitori de plăceri senzuale în aşa măsură încât aici a apărut asprul Savonarola, care îi impunge cu un deget acuzator, strigându-le: "Vă petreceţi viaţa în pat, în bârfeli, în promenade, în orgii şi desfrâu". Iar un istoric pe nume Bruto arăta că florentinii "folosesc politeţea în clevetiri şi limbuţie, iar sociabilitatea - în concesii vinovate". Ba chiar trece la acuze foarte grave, cum că fac "totul fără vlagă, cu moliciune şi fără nicio rânduială, că şi-au făcut din lene şi din laşitate o normă de conduită în viaţă". Sunt cuvintele moraliştilor sociali şi religioşi care au apărut aproape întotdeauna acolo unde a fost nevoie de ei. Dar, pe de altă parte, moraliştii exagerau într-o oarecare măsură. Florenţa nu era chiar Sodoma şi Gomora, ci o cetate care fierbea de viaţă, energie şi cultură. Aici, spiritul de ordine a fost insuflat de marii duci germani şi a continuat prin la fel de marii duci italieni. Mai multe familii puternice, precum Pitti, Frescobaldi, Strozzi, Albizi îşi dispută supremaţia în mândra cetate a Florenţei. Familia de Medici se afirmă puternic cu Cosimo cel Bătrân, primul dintr-o dinastie care avea să ocârmuiască Florenţa până în prima jumătate a secolului XVIII. Graţie acestei puternice şi rafinate familii, Florenţa a devenit centrul umanismului şi Renaşterii italiene şi europene şi unde au avut câmp liber de manifestare personalităţi artistice multilaterale, precum Leonardo da Vinci şi Michelangelo.

Cele mai frumoase porţi din
lume se află, şi asta nu-i deloc întâmplător! - la Florenţa. Cetatea este binecuvântată de Dumnezeu din mai multe puncte de vedere. Are o climă dulce, prin situarea ei la poalele Apeninilor - coloana vertebrală a Italiei - şi într-o vale largă, unduioasă, mărginită de coline superbe, răcorite de râul Arno. Locul era deja populat încă din epoca preistorică (secolul al VIII-lea î.Hr.). În anul 59 î.Hr., romanii au întemeiat o aşezare militară, un castru. Cetatea a suferit apoi asediul ostrogoţilor (405) care devastasera deja câmpiile toscane, dar aici, în faţa Florenţei, au fost înfrânţi de trupele lui Stilicon. Puterea militaro-politică a trecut apoi de partea Bizanţului, care a ocupat urbea în 539, apoi a căzut sub goţi, în 541. Sub dominaţia lombardă (570), Florenţa se bucură de o anumită autonomie. În 1183, oraşul s-a organizat în comună liberă, în care a izbucnit însă conflictul între Guelfi - atasaţi Papei şi Ghibelini - fideli ai împăratului romano-german. Luptele s-au întins până în 1268. Cu toate acestea, s-a înregistrat o mare dezvoltare a literelor şi artelor, cu reprezentanţi iluştri precum Dante Alighieri, poeţii stilului "nuovo", prin marii artişti Giotto ori Amolfo di Cambio etc. Marele poet Dante spunea că până în anul 1313 niciun italian nu scrisese vreun poem cavaleresc, doar cele din Franţa erau traduse ori citite în provensală. Până în secolul al XIII-lea, limba latină este vorbită în mod obişnuit: Sfântul Anton din Padova predica în latină.

Trei oameni geniali îşi leagă
vieţile şi destinul şi nemurirea de Florenţa: Brunelleschi, arhitectul genial al Domului, Donatello, care a împodobit întreaga Campanilla lui Giotto cu statui, şi Ghiberti, care a făurit cele două uşi ale Baptisteriului. Cupola lui Bruneleschi este o capodoperă construită între 1421-1434, plasată pe un tambur de 45,52 m diametru şi 91 metri înălţime şi este de formă ogivală. Lanterna fixată în vârf, construită tot de Bruneleschi, are formă de mic templu, ducând Domul la o înălţime de 107 metri. Dacă Bruneleschi a studiat la Roma arhitectura veche, măsurând cu precizie monumentele romane, Donatello a copiat basoreliefurile şi statuile din Roma, iar Ghiberti s-a dus până în Grecia, de unde a adus nenumărate torsuri, capete pe care le restaura, apoi le imita aidoma în creaţiile sale pentru a cădea într-o adevarată beatitudine. El obişnuia să spună: "Nu este cu putinţă să exprimi perfecţiunea prin cuvinte... Statuia antică are o fineţe neasemuită, pe care ochiul nu o poate cuprinde: doar mâna o poate descoperi, pipăind". Ghiberti a rămas îngrozit de marile distrugeri din vremea lui Constantin cel Mare, când "toate statuile şi picturile care respirau atâta nobleţe şi atâta demnitate exemplară au fost răsturnate şi sfărâmate, toţi cei care ar fi făcut altele noi fiind amenintaţi cu pedepse aspre, ceea ce a dus la dispariţtia artei şi a doctrinelor care o însoţeau."

Decalogul florentin al Frumuseţii
La numai 23 de ani, Ghiberti, câştigător, la egalitate ("ex aequo") cu Bruneleschi, al concursului pentru decorarea porţilor Baptisteriului florentin, este pus în faţa celei mai grele sarcini ale vieţii sale. El a studiat frumuseţea clasică greacă a statuilor şi formelor eline, a regulilor armoniei sculpturale, a vestitei "secţiuni de aur" a proporţiilor. Dar nu mai trăia în antichitate, ci în jurul anului 1400, într-un secol fervent religios, unde arta cuvântului se punea, în primul rând, în slujba Cuvântului Suprem al lui Dumnezeu care a creat lumea. Baptisteriul Sfântul Ioan din Florenţa are trei seturi de uşi. Setul din partea de sud a fost executat de Andrea Pisano. Celelalte două seturi de uşi din bronz au fost executate de Ghiberti. Ce teme şi-a ales Ghiberti? Pisano alesese pentru poarta sa o istorie a infăptuirilor Sfântului Ioan şi o alegorie a Virtuţilor. Ghiberti a ales pentru poarta din nord o istorie a Noului Testament. La poarta din răsărit, pentru a realiza o armonie religioasă, a ales o istorie a Vechiului Testament. Acesta cuprinde cele zece porunci date de Dumnezeu lui Moise pe Muntele Sinai. Ghiberti împarte, şi el, cele două uşi - care mi s-au părut că sunt aidoma unor uriaşe table de legi - în zece panouri, care reprezintă întâmplările minunate şi sugestive din Vechiul Testament. Cele mai renumite şi mai vizitate porţi ale Baptisteriului rămân şi vor rămâne "Porţile Paradisului". Aşa le-a botezat Michelangelo, după ce le-a văzut şi aşa sunt cunoscute şi azi. Aici ne-am îngrămădit şi noi în jurul ghidului nostru, înalt cât o Campanila şi tobă de istorie, să ascultăm explicaţiile.

La prima vedere, rămâi fermecat
de armonia lucrării şi strălucirea întregii capodopere. Uşile par turnate în aurul cel mai fin posibil. Am aflat însă că porţile originale sunt la adăpost în muzeul florentin şi că aici este vorba de o copie. O copie care este însă aidoma originalului, aşa că nu scade cu nimic valoarea întregii lucrări. În faţă, un gard cu suliţe ascuţite opreşte vizitatorii să atingă Porţile Paradisului. Ele nu pot fi atinse decât blând şi în adoraţie mută, cu privirea, care trebuie însă să treacă printr-o lornietă sau binoclu. Porţile Paradisului au fost nu demult complet restaurate, astfel că am avut mare noroc să le contemplăm în noutatea lor, înainte ca "agenţii atmosferici" să-şi întindă patina lor întunecată. Porţile Paradisului sunt de-a dreptul uluitoare şi ne dau o impresie despre adevăratul Paradis de Sus şi cei iubitori de artă ar trebui să se grăbească să le vadă în magia lor indescriptibilă. Pe uşa din stânga, sus, primul tablou oglindeşte crearea protopărinţilor noştri, Adam şi Eva, comiterea păcatului originar, urmat, fireşte, de alungarea din Paradis. În basorelieful auriu, Eva, abia născută, aplecată fiind, îşi ridică recunoscătoare ochii spre Creator, ca un fel de zeiţă antică, fără să bănuieşti că, uitând de binefacerea divină, vă întinde mâna spre fructul oprit. Al doilea panou redă sacrificiul lui Noe părăsind Arca, precum şi beţia acestuia. Al treilea cadru zugrăveşte naşterea lui Esau şi a lui Jacob, apoi pe Esau vânzând dreptul său de primogenitură a lui Jacob, urmat de episodul în care Jacob îi porunceşte lui Esau să se ducă la vânătoare şi Rebecca sfătuindu-l pe Jacob şi înşelătoria lui Isaac. În cadranul numărul patru, Ghiberti îl reprezintă pe Moise primind tablele cu cele zece porunci pe muntele Sinai. Ultimul tablou, al cincilea, de pe prima uşă, redă bătălia dintre iudei şi filisteni şi pe David ucigându-l pe Goliat.
Cea de-a doua uţă începe de sus, cu tabloul al şaselea înfăţisând munca primilor oameni, sacrificiul lui Cain şi Abel, Abel ucis de Cain, Dumnezeu dojenindu-l pe Cain.
Al şaptelea panou înfăţişează îngerii care i-au apărut în faţă lui Avraam, care se pregătea să-l sacrifice pe Isaac.
Al optulea tablou redă episodul lui Iosif vândut de către fraţii săi, descoperirea cupei de aur în desaga lui Beniamin şi Iosif, arătându-se fraţilor la curtea faraonului unde a ajuns mare dregător.
Cel de-al nouălea cadru înfăţişeaza poporul iudeu în valea râului Iordan şi cucerirea Ierihonului.
Ultimul tablou, al zecelea, din partea de jos a celei de-a doua uşi, îl înfăţişează pe marele rege Solomon primind-o cu mare fast pe regina din Saba.

Întreaga lucrare este realizată cu
precizia unui orfevru care dăltuieşte în cel mai nobil metal. Douăsprezece chipuri de femei îşi arată siluetele elegante, capetele minuţios executate şi care te duc cu gândul la statuile ateniene. Nu sunt trupuri lungi, subţiratice, dar nici prea împlinite, ca Graţiile lui Rafael. Există o armonie a compoziţiei, prin aranjarea savantă a grupurilor, cu cohorte care se întind în jurul unui personaj principal, mulţimea de iudei pare un cor de pe scena unui teatru grecesc, colonadele împart în mod egal panourile, unde este cazul (tabloul 3 şi 8), de pe chipuri izvorăşte o măreţie liniştită de plenitudine şi de supunere în faţa voinţei lui Dumnezeu. Lucrare de artă perfect antică, dar cu binecunoscute personagii biblice, Porţile Paradisului reprezintă o mare lecţie de frumuseţe, dar şi de morală, de istorie străveche, dar şi de contemporaneitate, întrucât toate tablourile de pe cele două uşi ale Paradisului sunt ornate cu figuri şi portrete de artişti de pe vremea lui Ghiberti. Marele sculptor are dexteritatea de a prelucra bronzul şi aurul precum lutul cel moale în mâna unui olar ori precum un pictor culorile şi ştiinţa perspectivei. Basoreliefurile sale cu teme biblice sunt ca nişte tablouri. Între cele două uşi se pot observa capetele lui Ghiberti şi fiului său, Vittorio, aşezate, cu umilinţă, în partea de jos a ansamblului, la nivelul tălpilor... Un lucru cu care deja ne-am obişnuit: autorul îşi păstrează un colţişor din opera sa nemuritoare.

Să mergeţi, neapărat, să vedeţi "Porţile Paradisului" de la Baptisteriul din Florenţa... Să nu uitaţi, însă, să luaţi cu voi o lornietă sau un binoclu pentru a vedea mai îndeaproape minunile lui Ghiberti. Pentru că, dacă nu ai văzut aceste porţi ale Baptisteriului, rişti să rămâi în veci nebotezat în fluviul de aur, de lumină şi de faimă al Frumuseţii florentine...