În secolele XVI-XVII, puterile comerciale ale Europei şi-au intensificat comerţul cu Imperiul Otoman; astfel, se revarsă pe piaţa Turciei şi, implicit, a României, aflată sub dominaţia ei, o mare cantitate de monedă din Ţările de Jos; mai frecvent apare în circulaţie talerul olandez care avea pe o faţă efigia unui leu ridicat în două picioare, de aceea se şi numea talerul-leu. În Ţările Române a fost cunoscut sub denumirea simplă de leu. Deşi a circulat doar un secol, după care a dispărut, fiind înlocuit de alte monede, leul a rămas moneda de calcul şi de măsurare a valorii mărfurilor şi altor monede până în a doua jumătate a secolului XIX, când se va confecţiona moneda naţională a României. În secolele XVI-XVII circulau şi dinari ungureşti, care se mai numeau şi bani, având jumătate din valoarea unui "aspru". Mai târziu, valoarea asprului şi dinarului-ban devine egală, iar românii îi numesc pe ambii, simplu, bani. Astfel, expresia românească generală a preţurilor în bani vine de acum trei-patru secole. În anul 1859, leul românesc era împărţit în 40 de parale, iar o para, în 3 bani, rolul subdiviziunilor jucându-l unele monede turceşti cu valoare apropiată. În anul 1867 se promulgă legea noului sistem monetar prin care s-a hotărât tipul de monedă naţională; ea se numea leu, avea 100 de bani şi se baza pe bimetalism, respectiv pe monede din argint şi aur; valoarea leului, etalonul lui, era reprezentată de 5 grame de argint sau 0,3226 g aur. Legea prevedea baterea monedelor din aur de 5, 10 şi 20 lei şi din argint de 50 bani, de 1 leu şi 2 lei; ca monedă măruntă erau 1 ban, 2, 5 şi 10 bani din aramă. Banca Naţionala a României, înfiinţată în 1880, a tipărit în chiar primul an şi bancnotele de 20 lei, 100 lei şi 1000 lei. Evoluţia leului se poate urmări pe baza evoluţiei preţurilor. În 1900, un ministru primea un salariu lunar de 2. 500 lei faţă de peste 25 de milioane în prezent; un învăţător la sat avea 90 lei pe lună, iar un profesor de liceu 400 lei. După anul 1926, B.N.R. şi statul român pregătesc condiţiile pentru stabilizarea leului care se realizează la începutul anului 1929. Reforma monetară din acest an a însemnat devalorizarea oficială a leului faţă de leul-aur dinainte de război. Leul oficial, consacrat prin stabilizarea din 1929, era reprezentat de numai 0,010 g aur. Cursul oficial al leului faţă de alte valute fixat la stabilizarea din anul 1929 era: 1 lira sterlină = 813,6 lei; 1 dolar S.U.A. = 167,2 lei. În anii războiului, până la încheierea armistiţiului din august 1944, preţurile de consum au sporit de 4-6 ori. Dar cea mai spectaculoasă depreciere monetară s-a produs între august 1944 şi august 1947, inflaţia sporind de mii de ori printr-o masă uriaşă de hârtie, monedă pusă în circulaţie pentru acoperirea cheltuielilor de război şi pentru plata despăgubirilor. B.N.R. a emis bancnote de 10.000 lei, de 100.000 lei, de 1.000 000 lei şi, în iulie 1947, de cea mai mare valoare: 5 000 000 lei. Grava criză a impus efectuarea stabilizării monetare. Aceasta a avut loc la 15 august 1947 şi a urmărit reducerea masei monetare în circulaţie. Moneda naţionala rămânea leul cu 100 subdiviziuni bani; 1 leu avea valoarea a 594 mg aur fin. Preschimbarea semnelor monetare cu semnele noi s-a efectuat în raportul de 20.000 lei vechi pentru 1 leu nou, la schimb admiţându-se sume limitate. Noile monede aveau valori mici: bancnote de 100 lei, 500 lei şi 1 000 lei şi piese metalice de 5 lei, 2 lei, 1 leu şi 50 bani. O noua şi ultimă reformă monetară a avut loc în ianuarie 1952. S-au emis monede de tip nou cu valori de 20 ori mai mici decât cele precedente: 1 ban, 3,5,10 şi 25 bani şi bancnote de 1,3,5,10,25 şi 100 lei. Acestea şi-au păstrat valoarea până în 1990.