În 1936, în cadrul unui proces intentat unui număr de 19 militanţi comunişti, colonelul magistrat Popescu P. Cetate va rosti, în faţa Consiliului de Război din Craiova, un rechizitoriu nemilos la adresa P.C.d.R., din care citez: „Încep, deci, rechizitoriul meu, strigându-le acestor acuzaţi: Jos masca! Şi acum, vă rog să-i priviţi. Sub această mască, numită de ei antifascistă, veţi găsi: 1. Otrava comunistă; 2. Minciuna marxistă; 3. Falsa democraţie; 4. Conspiraţia teroristă, corupţia şi intriga; 5. Cel mai hidos duşman al Crucii, al libertăţii şi al civilizaţiei; 6. Ura şi răzbunarea unor duşmani ai neamului; 7. Instigatori plătiţi şi profitorii unei mistificări; 8. Lenea proletară înfrăţită cu viclenia; 9. Dezertori din armată, cu inimă de trădători şi mâini murdărite; 10. Spoliatori şi încasatori de cotizaţii pentru stomacurile lor de struţi;11. Vechi pensionari ai închisorilor, cu şiretlicuri de parvenire; 12. Cozi de topor ale unor duşmani umiliţi; Într-un cuvânt, o lege proletară de care se leapădă „ca dracu de tămâie", muncitorii autentici, harnici şi resemnaţi în sărăcia lor cinstită, mândri de neamul lor şi cu încredere că ţara şi conducătorii lor adevăraţi le vor binele".


Comunismul, bun de pus la zid!

O mică paranteză. Deşi nu am apucat acele timpuri, din discuţiile cu cei mai în vârstă, din cele citite în unele documente ale vremii, amintesc că 20 de ani, cuprinşi între 1919 şi 1939, au reprezentat o perioadă de maximă înflorire a civilizaţiei româneşti. Cei mai în vârstă pot să confirme că, atunci când România era reîntregită, viaţa a devenit înfloritoare. România devenise grânarul Europei, iar petrolul românesc acoperea piaţa europeană. Leul asigura un trai decent, Bursa de pe strada Doamnei, restaurantele din Bucureşti şi din principalele oraşe din România erau în vogă. Bucureştiul şi Oradea erau denumite Micul Paris. Atunci, cumpărătorul era tras de mânecă şi servit civilizat. Oricine putea pleca în străinătate. Dar să revin le rechizitoriul amintit, din care mai citez: „(...) Nu aceşti venetici vor avea grijă de liniştea naţiei noastre şi nu slaba lor inteligenţă şi inexistenţa lor culturală vor putea clădi ceva pentru pacea lumii...Propaganda lor nu se mai face pe faţă, ci prin mijloace subversive...În dosul acestor formule, însă, se ascunde gândul lor persistent şi periculos ordinii naţiunii, armatei, organizării de stat, moralei sociale, iar urechile lor de comunişti se ivesc de îndată ce încep să vorbească de sabotarea disciplinei militare şi a legilor ţării, de pace fără înarmare, să scoată ziare şi broşure pline de insulte la adresa acestei ţări prea primitoare şi iertătoare...Înşelând muncitorimea ca şi vulpea pe sărmanul corb, spre a le cădea caşcavalul în gura lor flămândă şi lacomă, ei înfăţişează orice trudă a autorităţilor româneşti pentru îmbunătăţirea soartei muncitorilor şi orice grijă curată a oamenilor noştri politici pentru clasa nevoiaşă, ca vrăjmaşă a acestor clase...Ei nu luptă pentru pacea lumii, ci pentru apărarea de război a Sovietelor...Ei nu luptă pentru pacea internă a popoarelor, ci pentru violenţă şi zavistie, pregătesc intrarea triumfală, prin revoluţie şi prin spânzurători a bolşevismului..."
Cele de mai sus le consider un adevărat rechizitoriu al comunismului din România interbelică. În cadrul procesului de la Craiova, lotul celor 19 comunişti a recunoscut că partidul lor este desfiinţat prin lege, dar îşi duc activitatea în „ilegalitate"(în loc de clandestinitate). Chiar prin acest cuvânt - „ilegalitate", fără să vrea, ei şi urmaşii lor au recunoscut că acţiunile lor sunt ilegale. Iar în închisori se aflau cei care au trecut de la gândul necurat la prepararea şi executarea faptei „pedepsite de lege".



„Iişirea" din ilegalitate

De regulă, foştii deţinuţi - indiferent de culoarea politică - se dovedesc inapţi pentru a conduce destinele unei naţiuni. Nu mai pot înţelege realitatea din societate în momentul în care sunt eliberaţi. În ei, se depun şi se sedimentează numai „rele", iar odată eliberaţi, setea de revanşă cu orice preţ începe să-i anime. Ei au iluzia dreptăţii deţinute numai de cei care au fost...deţinuţi. În imensa lor majoritate, ei sunt sclavii trecutului. Iar setea de revanşă este justificată de „capitalul lor de suferinţă" acumulat pe timpul detenţiei. De la această regulă nu face excepţie aproape nimeni. Nu au făcut excepţie comuniştii. Nu pot face excepţie nici deţinuţii politici închişi de comunişti. Sunt conştient că foarte mulţi nu vor fi de acord cu cele de mai sus. Dar aceasta este o realitate dovedită de evenimentele istorice.
Imediat după 23 august 1944, printr-o hotărâre dată de comunişti, Partidul Comunist din România este scos din „ilegalitate" şi este transformat în Partidul Comunist Român, care „îşi desfăşoară activitatea în legalitate"!!! Membrii de partid îşi confecţionează noi autobiografii, în care omit fapte, inventează altele. Apar „biografii oficiale" care de care mai trunchiate şi trucate. De fapt, după venirea la putere a comuniştilor, se va vedea că majoritatea lor covârşitoare au fost ori sunt posesori de studii precare. Dar le place să afirme că „puşcăria ne-a fost universitatea" plus „şcoala vieţii". Cei mai norocoşi şi promiţători avansează, urmează la Moscova Şcoala Leninistă de un an sau trei. Ulterior, devin stăpânii României, iar acest popor a trebuit să îndure 45 de ani incultura, inepţia teoriilor şi inflexibilitatea lor mentală...
În decembrie 1989 i-au înlocuit odraslele lor, ori cei pe care i-au crescut. Adică eşalonul doi... Încă o precizare. De la constituirea sa (12 mai 1921) şi până în decembrie 1989, în fruntea P.C.d.R, apoi P.C.R., ulterior P.M.R., pentru ca apoi să revină la titulatura de P.C.R., s-au perindat mai mult cetăţeni de alte naţionalităţi:

1922-1924 - Gheorghe Cristescu-Plăpumarul, român;
1924-1928 - Bădulescu (Elek Koblos), ungur din Târgu Mureş;
1928-1932 - Vitali Iakovlevici Halostenko, membru în CC al Partidului Comunist Ucrainean;
1932-1936 - Alecsander Danieluk (Gorn), membru al P.C. Polonez. Nu ştia o boabă româneşte.
1936-1940 - Boris Stepanov, bulgar din Cadrilater;
1940-1944 - Ştefan Foriş, secui din comuna Târlugeni;
1945-1965 - Gheorghe Gheorghiu-Dej, român;
1965-1989 - Nicolae Ceauşescu, român.

Nu mulţi cunosc că el şi-a făcut studiile la Academia Frunze. Şi mai puţini cunosc că „lipitura" cu Elena, şi încurajarea să se căsătorească cu ea a făcut-o Adela Petrescu (pe numele adevărat Raschela), venită la Bucureşti din Rusia. Aici s-a căsătorit cu Gheorghe Petrescu (Gogu), fratele Elenei şi, fiind mai în vârstă, a luat-o pe aceasta sub tutela ei. Prin intermediul Raschelei, cei doi s-au cunoscut „întâmplător" la un miting. De atunci din umbră, Raschela a dirijat toată activitatea Elenei Ceauşescu(din dezvăluirile făcute de Elena şi Emil Bărbulescu). În noaptea de 21/22 decembrie 1989, Ceauşescu i-ar fi reproşat Elenei: „(...) M-aţi trădat cu toţii. N-am dat crezare despre cumnata ta Adela şi despre tine. Acum este prea târziu. O să vă ajungă blestemul acestui popor oropsit"...
În 1930 şi 1933 a mai fost secretar Eugen Iacobovici, evreu, născut în satul Ciudaciu Mare, jud. Odorhei.

Partidul Comunist din România era „secţia Komintern din România". Deci, nu se poate vorbi de un partid propriu al românilor. Şi din acest punct de vedere era ilegal...