Au trecut trei luni de zile de când am văzut, pentru prima oară, Cimitirul Ostaşilor Români de la Ţiganca, în Republica Moldova. Este un fel de a spune ?cimitir?, pentru că acolo vedeam doar o colină pe care erau implantate, la întâmplare, trei cruci din lemn, modeste şi fără nici o inscripţie pe ele. În partea de sus a colinei era instalată o stână de oi, din ţarcurile căreia, de mai multe ori pe zi, patrupedele ieşeau la păscut peste cimitir. Nici un gard, nici un însemn specific unui cimitir dintr-un sat civilizat. Întins peste nişte râpe, în lunca Prutului, Stoianovca (o aşezare de bulgari, veniţi acolo la începutul secolului XX, care se învecinează cu ?zona gropilor comune?, unde sunt înmormântaţi ostaşii români)nu are biserică. De necrezut! Dar mai grav, aveau să constate cei care vroiau să amenajeze creştineşte acel cimitir, sătenii din Stoianovca se opun construcţiei unui lăcaş de cult pe acel teren atribuit legal Parohiei Cania, unde preot este părintele Vasile Burduja, sosit acolo din zona Iaşului... Pur şi simplu îi sperie ideea că acolo ar putea fiinţa o mănăstire, un schit sau altceva asemenea. Iar rândurile urmâtoare, în care voi încerca să rememorez acea zi de luni, 25 octombrie, când la Ţiganca a fost sfinţită ?Troiţa donată de fraţii ardeleni? (cum spun acum românii din satele apropiate) vor convinge, cred, că temerile împărtăşite anterior sunt îndreptăţite? O troiţă venită de peste munţi ?Troiţa donată de fraţii ardeleni? a fost confecţionată la societatea HORA, din Reghin, cu bunăvoinţa d-lui dir. gen. Nicolae Bazgan şi prin străduinţa lui Florin Boaru şi a colegilor săi. Are 2,65 m înălţime (cu suporţii în care a fost fixată chiar mai mult) şi 1,5 m deschidere. Este din lemn de stejar uscat, în care a fost sculptat, după toate canoanele ortodoxe, Mântuitorul răstignit. Transportul ei la Ţiganca nu a implicat peripeţii, făcându-se cu sprijinul celor de la Transilvania General Bistriţa. În cele două vămi, română şi moldoveană, toţi lucrătorii acestora s-au adunat să o vadă şi au lăudat talentul şi credinţa celor care au sculptat-o. Apoi, au fost necesare două zile pentru a-i săpa fundaţia, într-un pământ lutos, aproape cimentat. Au pus umărul şi cei doi călugări, Nifon (sfinţia sa are aproape 80 de ani!) şi Cassian, care vieţuiesc la marginea Cimitirului şi se roagă pentru sufletele celor îngropaţi acolo, încă de acum 63 de ani. Ei locuiesc într-o carcasă a unui vagon de marfă şi, după ce s-au sufocat de căldură astă - vară, acum tremură de frig, în nopţile reci. Dar sunt hotărâţi să nu mai plece de acolo, "până nu se face ceva pentru amarâţii ăştia?, cum zice părintele Nifon, arătând spre locul unde sunt gropile comune. La finele celor două zile Troiţa era sădită în postamentul de beton (pentru placarea căruia primisem gresie, de la un sponsor generos din Bistriţa), iar părintele Vasile, de la Cania, spunea că mai trebuie amenajat şi micuţul mormânt în care fuseseră îngropate, în primăvară, osemintele de militari adunate de pe colină în urma ploilor. Şi aşa a fost luni, 25 octombrie, totul fiind pregătit pentru sfinţire. Mai rămânea ca fundaţiile de beton să fie placate cu ?piatră de Cosauţi?,donaţie din partea ing. Hanganu, din Chişinău. O zi memorabilă! Luni, 25 octombrie, de Ziua Armatei Române, a fost vreme frumoasă. Sfinţirea Troiţei fusese planificată pentru ora amiezii şi s-a întâmplat că ceaţa s-a ridicat doar atunci. Soarele a început să scalde cu lumina sa Troiţa din spatele ei, prelungindu-i umbra peste mormântul pe care îl străjuia. Părintele Vasile aşezase de-o parte şi de alta a crucii două drapele tricolore, unul cu stema Republicii Moldova pe el. Primul venit a fost col.Vasile Jerloeanu, ataşatul militar al Ambasadei României la Chişinău, însoţit de d-na Monica Sitaru, prim-colaborator al ambasadorului Filip Teodorescu. Ceremonia religioasă a început binişor după ora 12, fiindcă ceţta i-a întârziat pe cei veniţi mai de departe. Printe aceştia şi o echipă de la Naţional TV din Galaţi şi ziariştii, mulţi la număr, de la Chişinău. Sunt mulţi preoţi veniţi la sfinţire, de pe la parohiile din împrejurimi, credincioase Patriarhiei Române. Soborul astfel constituit este condus de Înalt Prea Sfinţitul Petru, Mitropolitul Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor, venit de la Chişinău. Sunt veniţi şi credincioşi din satele învecinate şi toţi trăiesc cu evlavie momentul... Când este stropită cu apă sfinţită Troiţa, oamenii se apleacă înainte pentru a fi atinşi de agheazmă şi să-l atingă ei înşişi pe mitropolit. Apoi urmează un moment solemn, în care reprezentanţii ambasadei depun o coroană de flori la baza Troiţei. Nu îmi vine să cred, cântând "O, Măicuţă Sfântă!?, că a venit peste noi un asemenea moment! Primesc de la oamenii locului, la fel ca toţi oaspeţii de departe(printre care şi doi călugări de la Schitul Icoana, Neamţ) câte un ştergar frumos lucrat, care îmi este pus peste umăr. Simt că ceva din mine se sădeşte în acea ţărânî, setoasă după un strop de agheazmă... Presa lucrează de zor. Ca unul care cunosc ce trebuie ?dat? acestor oameni, îl rog pe părintele Cassian să dezgroape o parte din osemintele acoperite de ei (cei doi călugări) peste vară, după ce o ploaie straşnică dezvelise un schelet întreg alături de mormântul amenajat (şi sunt sprijinit în cererea mea şi de către părintele Vasile!). Stupoare între ziarişti şi vizitatori: toţi recunosc între oasele acelea bucăţi felurite dintr-un corp omenesc! O mână, picioarele, maxilarele şi chiar bucăţi de craniu. "Pâine caldă? pentru cei cu camerele de luat vederi... Se întinde apoi o masă de pomenire, cu bucate aduse fie de la Bistriţa (cine le-a trimis a făcut-o pentru memoria unui bunic rămas în război pe acele meleaguri), fie din Parohia Cania, de către credincioşii părintelui Vasile. Remarc coliva, cu adevărat extraordinară!... Şi asfel părea să se încheie o zi pe care cei doi vieţuitori, Nifon şi Cassian au aşteptat-o cu credinţă. Dar s-a mai întâmplat ceva! Trecuseră mai bine de două ore de la săvârşirea sfinţirii şi, din dorinţa de a mai face o fotografie, m-am întors la Cimitir. Era ora la care soarele apunea şi, înainte de a trece orizontul, zăbovea o clipă pentru a vedea şi el acea colină. Era singurul moment în care razele lui scăldau în plin, din faţă, Troiţa ca şi micuţul mormânt. Personal, pentru că venisem acolo şi în calitate de ziarist, aveam nevoie de o fotografie cât mai clară, cu faţa Troiţei luminată de razele soarelui. Când am coborât din maşină, în faţa crucii, am fost învăluit de o pace adâncă, cum nu mai simţisem acolo, deşi lucrasem la amenajarea fundaţiei şi a mormântului, mai multe zile. Câteva minute am uitat chiar că venisem să fac o fotografie! Era o mare împăcare acolo! Trăiserăm, cu toţii, o zi plină de emoţie şi semnificaţii. În fine, am făcut fotografia şi m-am apropiat de vagonul în care vieţuiesc cei doi călugări de la Mănăstirea Neamţ.A iesit mai întâi Părintele Nifon care-mi spune: "dacă veneaţi mai devreme găseaţi aici un client" (adică cineva care ar fi putut să-mi vorbească la reportofon). "Cum aşa?", zic. "Păi a venit un bărbat din sat. M-a găsit la Cruce, unde mă rugam şi m-a întrebat dacă ştiu ruseşte. ?M-au trimis oamenii din sat să bat la voi! Pentru că nu suntem de acord cu ce faceţi aici... Dar astăzi n-am să vă bat !? Apoi a venit la părintele Cassian şi i-a spus acelaşi lucru". Am rămas perplex, gândindu-mă la ce se expun cei doi monahi rămânâd acolo. Ei se roagă pentru sufletele celor morţi şi uitaţi de lume şi de vreme, dar pot deveni ei înşişi victime, pentru că inconştienţa şi răutatea acelor săteni, (care nici nu au biserică în sat şi nici nu doresc să se construiască una la Cimitir) este mare. Am plecat cu sufletul îndoit de acolo şi întrebându-mă dacă mai aşteptăm să se jertfească cineva în acel loc. Îmi vine să arăt cu degetul înspre autorităţile române, pentru că nepăsarea sau imobilitatea lor sunt condamnabile. Pentru amenajarea Cimitirului Ostaşilor Români de la Ţiganca este nevoie de un acord cu autorităţile moldovene, pentru că este vorba de o acţiune de interes naţional. În zilele următoare aveam să aflu, în alte părţi, că celelalte state, care au avut militari angajaţi în luptele de pe teritoriul Basarabiei au încheiat, deja, astfel de acorduri... La Ţiganca ne gândim acum cu pioşenie, dar acea colină, care adăposteşte atâta jertfă, trebuie să devină loc de pelerinaj pentru români. Mai există oare vreun loc, în afara ţării, în care să fi fost îngropaţi atât de mulţi militari români?(Peste 7000, spun arhivele, circa 10-12000, spun localnicii). Cu adevărat este aceasta o temă de meditaţie... De-a lungul şi de-a latul Basarabiei Presa ?de dreapta? de la Chişinău semnalează fără încetare existenţa locurilor unde sunt înhumate osemintele militarilor români şi atrage atenţia că respectivele locuri sunt în paragină. Cu deosebire lupta pentru reabilitarea lor veteranii de război, din armata română. (Ei mai au un pas: indemnizaţiile pe care le primesc de la stat sunt mult mai mici decât cele pe care le primesc cei care au luptat în armata sovietică. Până cu câţiva ani în urmă nu primeau nici un leu, fiind consideraţi ostaşii unei armate agresoare). Sunt puţine locurile amenajate drept cimitire, pentru că statul moldovean nu manifestă nici un interes în acest sens, iar statul român şi-a uitat obligaţiile faţă de cei care au murit în Basarabia, luptând în armata ţării. Unul dintre cimitirele amenajate şi la care Ambasada României depune coroane de flori în cursul unor ceremonii, este la Tabăra, în zona Orheiului. Dar este prea puţin. Pe 26 octombrie am vizitat două locuri unde mi-au fost semnalate morminte româneşti. Este vorba de cimitirele din Stoicani şi Floreşti, în zona oraşului Soroca. Două cazuri speciale? La Stoicani cimitirul este o bucată de grădină, în vecinătatea unei biserici, pe care am găsit păscând animalele. Un bătrân care locuieşte la marginea acelui loc ne-a povestit cum a fost în ?41. "Eram copil şi am văzut luptele de pe dealurile acestea. Când au trecut au început să-i aducă pe cei morţi cu căruţele. Nimeni nu ştie câţi au fost... I-au îngropat la un loc, români şi nemţi. În urmă cu vreo doi ani a venit o delegaţie din Germania şi o săpat acolo şi i-au dus pe ai lor undeva, pe lângă Chişinău. De români nu s-a atins nimeni?... Aşa am aflat că germanii au acordul autorităţilor moldovene să recupereze memoria propriilor militari, căzuţi pe teriroriul Moldovei, fapt confirmat mai apoi şi de Ambasada Română de la Chişinău. La Floreşti am întâlnit altceva: un cimitir imens, de câteva hectare, transformat în... cartier de locuinţe! La fel ca peste tot în Republica Moldova, şi la Floreşti cimitirul ostaşilor români, amenajat şi îngrijit între ?41 şi ?44, a fost nivelat ulterior de către sovietici şi transformat în altceva. Aici în cartier de locuinţe, deşi la construcţia caselor oamenii semnalau descoperirea de oase şi efecte militare. N-a contat! În orăşel se vorbeşte că cei care au case acolo s-au confruntat cu tot felul de probleme, dar n-am putut găsi mărturii în acest sens. Ne-a fost arătată o troiţă primită din Banat şi sfinţită la marginea drumului, pe acelaşi loc al cimitirului. Veteranii de război de aici spun, cu regret, că nu vine nimeni din ţară să se intereseze de cei îngropaţi aici, cum se mai întâmplă, din când în când cu cetăţeni din alte ţări ale Europei. Ei şi-ar dori ca într-o sărbătoare viitoare, cei care ştiu că au înaintaşi îngropaţi aici să vină şi să-i pomenească. Dar, oare există undeva, la Ministerul Apărării Naţionale, o evidenţă, chiar şi incompletă, cu cei căzuţi şi îngropaţi pe teritoriul Basarabiei? La Ambasada României de la Chişinău am aflat că în acest an a fost creat la Bucureşti, în subordinea Guvernului, un Oficiu Naţional Pentru Cultul Eroilor.?În mod special cred că acest Oficiu Naţional se va ocupa de situaţia din Republica Moldova, ne-a declarat ambasadorul Filip Teodorescu . Aici, datorită istoriei, a fost cel mai greu să se ingrijească şi să se comemoreze cimitirele militarilor români, dată fiind ostilitatea autorităţilor sovietice. Sunt convins că Oficiul Naţional va ţine cont de experienţa acumulată de alte state aici, în mod special de către Germania. Noi am sesizat această stare de lucruri şi am semnalat la Bucureşti modul în care Statul German a rezolvat această chestiune?. Înapoi, la Ţiganca Dacă s-a pornit, într-adevăr, o campanie de recuperare a memoriei ostaşilor români căzuţi în cel de - al II - lea Război Mondial pe teritoriul Republicii Moldova, există posibilitatea să se facă ceva concret. Mai trăiesc martori ai acelor vremuri care ştiu multe lucruri nedeţinute de arhive. Locurile unde au fost îngropaţi militarii români sunt cunoscute în satele moldovene, iar localnicii vor da o mână de ajutor la identificarea şi amenajarea lor, cum s-a întâmplat şi se va întâmpla şi la Ţiganca. Nu putem aştepta, noi, românii, să facă ei singuri aceste lucruri, fiindcă nu au resurse. Bunăvoinţa a arătat însă şi este de datoria noastră, a Statului Român, în primul rând, în armata căruia au luptat militarii, să facem ceea ce este de făcut. Odată pornită campania, este de aşteptat că şi rudele de acum ale unora dintre cei căzuţi acolo să fie interesate de strămoşii lor. Poate că drumul nostru înainte să treacă prin acest trecut? La Cimitirul Ostaşilor Români de la Ţiganca se poate ajunge prin punctele de frontieră Albiţa şi Oancea (jud.Vaslui). Locul acela, în care au fost îngropaţi peste 7000 de ostaşi români, în iulie 1941, simbolizează efortul de recuparare a unei părţi din istoria acelei vremi. Nu putem uita, nu avem dreptul de a uita. Şi s-ar putea ca să nu ni se ierte o eventuală uitare. Căci mai avem multe de făcut? Notă: Troiţa amplasată la Cimitirul Ostaşilor Români de la Ţiganca a fost donată Parohiei Cania din partea Asociaţiei Culturale România din inima mea, Bistriţa. Mulţumim, pe această cale, Societăţii Hora Reghin şi Studioului Teritorial de Radio Cluj pentru implicarea activă în realizarea acestei iniţiative. De asemenea, aducem mulţumiri d-nei L.S., d-lor Vasile Sidor, Emil Moldovan,? Magadan ca şi firmelor Transilvania General şi Pombis Bistriţa pentru sprijinul oferit. Poate că, pe viitor, vom putea contribui şi la amenajarea unui gard pentru Cimitirul Ostaşilor Români de la Ţiganca. Doamne ajută!