Dorința de-a scrie acest articol s-a ivit după ce am aflat despre starea de neliniște, de amărăciune și frustrare în care se află sculptorul Cornel Durgheu, după zeci de ani de activitate creatoare, autorul a numeroase monumente în Oradea și Cluj, Salonta și Beiuș, Satu Mare și Sibiu etc., un om care trăiește intens momentele istorice aniversale, un împătimit iubitor al neamului românesc, trăsătură caracteristică a personalității sale constructive.

Numai un om cu vocație constructivă foarte tenace a gândit și a și împlinit înființarea unei Facultăți de Arte Vizuale în cadrul Universității din Oradea, în anul 1995, pe care a condus-o în calitate de decan atât cât normele i-au permis. Pentru că am activat și eu în cadrul acesteia, știu că au fost și momente mai dificile pe care le-a soluționat însă cu înțelepcine și tenacitate. Au fost etape dificile în evoluția facultății, profesorul, decanul Cornel Durgheu iarăși a reușit și, în același timp, nu și-a neglijat activitatea creatoare în care a crezut și crede cu mare dăruire. Să amintesc doar Monumentele Avram Iancu înălțate la Oradea și la Salonta. Are și acum proiecte, iar cea mai mare parte a timpului și-o petrece în atelier, alături de uneltele de lucru, schițe, eboșe, sculpturi, picturi, albume de artă. Acolo imaginația poate fi materializată în lucrări de artă. Dar pentru asta trebuie să ai liniștea necesară. Or, tocmai liniștea îi lipsește acum. Este vorba de atelierul de creație, căruia, cu ani în urmă, din eroare ori cu rea-credință, i-a fost schimbat destinatarul. Sculptorul Cornel Durgheu, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România, Filiala Oradea, are dreptul la un atelier de creație, chiar și fără a avea în vedere meritele sale deosebite, importanta sa activitate creatoare și academică. În loc ca atelierul să fie repartizat sculptorului Durgheu, a fost trecut pe Fundația Durgheu, fundație nonprofit. Sculptorul Durgheu a cerut să se rectifice contractul, așa cum a fost inițial, pe persoană fizică, adică pe artistul, sculptorul Cornel Durgheu. Pentru că Fundația nu are nimic de-a face cu atelierul de creație, ci artistul Cornel Durgheu. El lucrează și va lucra acolo. Cu atît mai mult cu cât și cei doi fii ai săi sunt tot sculptori, care au nevoie de atelier de creație. Cu toate cererile repetate, nu s-a soluționat această ciudată situație. Dacă acolo lucrează un sculptor cu o identitate anume, nu e firesc ca atelierul să fie pe numele său?  Oare de ce nu s-a rezolvat încă această situație care durează de ani de zile?! Poate pentru că chiria pe fundație e mai mare? Nu cred că așa trebuie Primăria Oradea să facă ,,economii”! Încurcând un artist (pensionar), un sculptor cu o chirie triplă ca sumă. Să amintesc că pentru un sculptor costurile materialelor sunt oricum mari și greu de suportat ?!

Orașul Oradea trebuie, chiar într-o perioadă mai dificilă, să-i sprijine pe artiști. Oricum, sumele ar fi mici față de ceea ce relizează artiștii plastici și în comparație cu sumele exorbitante cu care sunt plătiți cântăreții pentru o oră-două la evenimente ale orașului (ceva de genul a mii de euro), față de ceea ce realizează artistii plastici nu numai pentru prezent, ci și pentru viitor, pentru istorie.  Monumentele create de Cornel Durgheu vor dăinui peste timp. Va dăinui și creația artistică a plasticienilor care lucrează în prezent la Oradea. Pentru a rămâne în Istoria Artei trebuie să existe o activitate creatoare în prezent. Orașul nu poate rămâne indiferent față de condițiile și sacrificiile făcute de artiștii contemporani.

Aș dori să precizez că la Oradea a existat o viață artistică intensă încă de la începutul secolului al XX-lea. S-au organizat numeroase expoziții ale artiștilor orădeni, au fost itinerate expoziții de artă avangardistă (la acea vreme), pentru ca iubitorii de artă orădeni să se familiarizeze cu noile tendințe. Orașul a sprijinit artele plastice. Multe expoziții se organizau în spațiul Primăriei și al Prefecturii din Oradea. Iar tânărul pictor Tibor Erno a primit la începutul secolului al XX-lea o bursă din partea orașului Oradea pentru a-și continua studiile la Paris. A devenit apoi cel mai valoros pictor orădean până la deportarea în lagărele naziste unde a și murit. Tot Tibor Erno a primit după 1918, după Unirea Mare, două burse pentru a picta la Balcic, unde au creat până în 1940 cei mai valoroși pictori din România.

Viața artistică a fost intensă și după 1950.  Au creat la Oradea artiști de mare valoare racordați la tendințele artistice diverse, mai ales după 1965, când a început ,,dezghețul cultural”. Despre creația lor au scris critici, oameni de cultură valoroși, în cotidianele locale, în revista Familia, reînființată în anul 1965, dar și în paginile unor reviste centrale.  A existat o continuitate creatoare sprijinită de  Administrația locală. Chiar și artiștii optzeciști s-au bucurat de susținere materială și financiară, fiind poate cei mai activi pe plan național. Artiștii orădeni au primit o Galerie de Artă spațioasă aflată pe strada Republicii, vizitată de iubitorii de artă, confiscată după 1990.

Acum, există iarăși o Galerie spațioasă în cadrul Cetății, viața artistică orădeană a devenit intensă și aceasta datorită, în primul rând, pictoriței Vioara Bara, președinta Filialei UAPR Oradea, care, cu mare dăruire, tenacitate și competență, organizează expoziții tematice de mare răsunet pe plan național. Majoritatea acestor artiști sunt tineri care au absolvit Facultatea de Arte Vizuale din Oradea, cea înființată și administrată de sculptorul profesor Cornel Durgheu. Pentru a avea peste ani o istorie a artei, artiștii trebuie sprijiniți acum, în prezent.

Cum este posibil ca, în loc să fie sprijinit și omagiat, poate și recompensat, cel care a înființat Facultatea de Arte Vizuale din Oradea, cel care a înălțat monumente, ba a și donat în Oradea, în Bihor lucrări de for public, este, aș zice, boicotat?!  Chiar și indiferența este gravă! Cât de greu poate să fie să se schimbe, la cererea artistului, adresa pe care să fie folosit atelierul?! Acolo lucrează un artist nu o fundație! În loc să se simtă apreciat, un artist, dacă la vârsta senectuții, când încă mai are ceva de spus, de creat, în loc să se simtă apreciat, este tratat cel puțin cu infiferență, el și cererea sa adresată Primăriei Oradea! Ca pensionar, din pensia proprie, trei sau patru sute de lei de plătit mai puțin la chirie, când costurile pentru materiale și creație sunt mari, ar conta foarte mult. Și mai este vorba și despre  respect, despre recunoştinţa orașului față de creatori, în acest caz față de unul dintre cei mai importanți artiști orădeni.

O privire mai atentă și mai impregnată de recunoaştere a meritelor unui artist din partea conducerii orașului Oradea ar rezolva problema.

Profesor dr. Maria ZINTZ, critic și istoric de artă

Oradea, 23 februarie 2021