Comportarea speciei umane faţă de natură (comportare agresivă şi fără nicio previziune) duce în mod inevitabil şi ireversibil către o finalitate nedorită. Nu cred că ne dăm seama cât de periculoasă poate fi natura dacă ne batem joc de ea. În loc să apere natura, să-şi apere propria specie, omul crede că este privilegiat în întreg universul şi nu i se poate întâmpla nimic, dar decăderea şi catastrofa sunt de domeniul posibilului. Natura întotdeauna, şi nu face excepţie, se răzbună. Natura nu cunoaşte respect în faţa vieţii, toate fiinţele trăiesc pe seama altor fiinţe pentru asigurarea continuităţii, pentru supravieţuirea oricărei specii. Atât în regnul animal, cât şi în regnul vegetal natura risipeşte: Dăm numai un exemplu, fecundarea umană, unde milioane de speramtozoizi întră în acţiune din care doar unul singur va fecunda. Acest lucru se întamplă şi în regnul vegetal, deci natura şi-a luat toate măsurile de supravieţuire. Poluarea este cel mai grav lucru având ca efect dereglarea anotimpurilor, încălzirea globală cu efecte imprevizibile, iar responsabilă este industria care produce mari cantităţi de bioxid de carbon. Căldura soarelui ajunge pe pământ în cursul zilei sub formă de radiaţie ultravioletă care nu este absorbită de bioxidul de carbon. Noaptea, pământul eliberează căldura primită, acesta fiind un proces de echilibrare stabilit din totdeauna, dar aceasta se face sub formă de radiaţie infraroşie care este absorbită de bioxidul de carbon şi retrimisă spre pământ, având ca rezultat o încălzire globală, cu efecte imprevizibile în timp, printre care dereglarea anotimpurilor, topirea gheţarilor, creşterea nivelului oceanului planetar, schimbarea curenţilor de aer, dar şi schimbarea curenţilor marini etc. Efectele resimţite în timp, seceta, apariţia de noi deşerturi, cu toate că ţara noastră, prin poziţia ei geografică, ar trebui să fie ferită de stări negative, duc la accentuarea lipsei de apă. S-a defrişat tot ce s-a putut şi se continuă indiferent de guvernare, efectele se văd în alunecări de terenuri, inundaţii, litoralul Mării Negre deja suferă şi în curând unele din staţiuni vor fi inundate. Se ştie că planeta Venus este un cuptor, iar bioxidul de carbon a fost închis în jurul planetei, aspect la care a contribuit şi apropierea de soare. Ce-i de făcut? Se fac întruniri la diferite niveluri, se caută soluţii, dar de luat măsuri ferme nu s-au luat şi toate acestea costă. Există procese de echilibrare, bioxidul de carbon din atmosferă reacţionează cu carbonatul din apa de mare pentru a se transforma în bicarbonat, deci bioxidul de carbon se hidratează în acid carbonic, care se disociază în ioni de hidrogen şi ioni bicarbonici. Concentrarea în ioni de hidrogen constitutie un indice important fiind redat prin pH. Se ştie că apa de mare este alcalină, astfel pH-ul său mediu este de 8 şi atinge 9 în apele litorale. Toleranţa sa este limitată cu valori mici astfel că o schimbare de 0.5 (7.5 în loc de 8) este catastrofală din punct de vedere biologic, deoarece carbonatul de calciu nu se poate precipita, deci scheletele calcaroase ale vieţuitoarelor marine nu se pot forma. Hidrocarburile nu numai că distrug o parte a faunei marine, dar cel mai grav lucru este că acoperă suprafaţa mărilor şi oceanelor cu o peliculă care poate fi sub o miime de milimetru grosime, dar este suficient să încetinească schimbul dintre atmosferă şi apa de mare. Nimic nu poate fi mai grav, cunoscând faptul că suprafaţa pământului în proporţie de 72% este acoperită de mări şi oceane. Chiar dacă mă repet, salvarea planetei Pământ se rezumă în proporţie de 80% la curăţarea mărilor şi oceanelor respective, stoparea totală a deversării deşeurilor de orice fel, pentru a se produce echilibrarea bioxidului de carbon din atmosferă cu carbonatul din apa de mare. O a doua soluţie ar fi reducerea poluării de care se fac vinovaţi toţi cei care emit în atmosferă bioxid de carbon şi nu numai. Aş da un singur exemplu: Cei doi poli ai planetei sunt acoperiţi de gheţari. Gheaţa şi zăpada reflectă lumina datorită culorii albe, dar în ultima vreme culoarea gheţarilor devine din ce în ce mai cafenie, efectul devine evident, acumulează căldura, calota de gheaţă se micşorează, gheţa se desprinde plutind în derivă, în final se topesc. Industria de orice fel depinde de energie, ea se dezvoltă şi implicit cere mai multă energie. Cea mai periculoasă formă de energie este energia nucleară, datorită acumulării de deşeuri care în prezent se ridică la mii de tone iar riscul unui accident este considerabil. Se ştie că stronţiul 90 este periculos, durata sa de viaţă este de 30 de ani, deci nu este prohibitiv. Plutoniul ce rezultă din reactorii generatori are o durată de viaţă de 25000 ani. O cantitate de un miligram ucide un om, de asemeni 30 kg sunt suficiente pentru a fabrica o bombă atomică. Consider că soluţia viitorului nu poate fi energia nucleară. Energia şi poluarea se condiţionează reciproc, iar creşterea populaţiei cere mai multă energie, deci trebuie căutate alte forme nepoluante de energie.