Când au constatat mărimea oraşului dezgropat de sub cenuşa vulcanului, arheologii italieni au împărţit urbea atât de veche şi, acum, atât de nouă în nouă regiuni, delimitate prin câteva artere mai importante: strada Abundenţei (strada principală), strada Nola, strada Stabia. Fiecare regiune era apoi subdivizată în insulae, corespunzătoare unui edificiu public sau unei case mai mari, regiunile fiind numerotate cu cifre romane, iar insulae-le, cu cifre arabe. Centrul economic al urbei era Basilica, ce nu avea accepţia unei biserici, în ciuda denumirii, ci a unei burse actuale, unde se stabileau preţurile, tot aici fiind şi sediul unui tribunal cu procese comerciale sau civile. Centrul vieţii religioase era Forumul, cu un templu dedicat lui Jupiter. Pompei era un port fluvial aşezat pe Sarno şi avea, astfel, deschidere la mare prin Porta Marina, prin care erau aduse mărfuri, precum peştele şi sarea, în urbea de la poala Vezuviului. Nu a fost uitat nici Apollo, căruia i s-a înălţat un templu, nici împăratul Vespasianus, cuceritorul Ierusalimului. Cataclismul a conservat sub giulgiul de cenuşă vulcanică numeroase case de patricieni bogati, dar şi de cetăţeni modeşti. În Casa Chirurgului s-au găsit chiar instrumente medicale, păstrate azi la Muzeul Naţional din Napoli. Drama Pompeiului nu a lăsat indiferentă lumea cinematografiei. Înca înainte de Primul Război Mondial, regizorii italieni turnasera deja câteva versiuni după monumentalul roman intitulat "Ultimele zile ale oraşului Pompei", de Bulwer-Lytton. Pe strada Termelor, chiar la nr. l, turiştii se înghesuie să vadă Casa Poetului Tragic, care îşi datorează notorietatea faptului că aici a fost identificată casa lui Glaucus, despre care s-a scris în romanul amintit, o casă modestă, tipică unei clase mijlocii. Intrarea în vestibul este ornată cu un mozaic alb-negru, reprezentând un câine de pază cu celebra inscripţie cunoscută azi în toată lumea: "Cave canem" (păzeşte-te de câine!) şi care l-a inspirat pe poetul Lucian Blaga în poezia "Câinele din Pompei". Denumirea de "casă a poetului tragic" vine şi de la un mozaic reprezentând o mască cu subiect teatral. Una dintre cele mai reprezentative case din Pompei este casa lui Vetii cu scene extrase din mitologia greacă, amoraşi preparând parfumuri, purtând amfore cu vin, dar şi cu o scenă dezmăţată cu un zeul Priap, măsurându-şi falusul enorm pe talgerul unei balanţe, astfel de scene fiind foarte obişnuite în antichitatea romană, conform principiului "naturalia non turpia" (să nu ne ruşinăm de cele naturale). În Pompei s-a găsit, la ora săpăturilor frenetice, şi destul de multe obiecte din aur (brăţări, coliere, cercei etc.) în casa denumită Casa amorurilor aurite. Dar una dintre cele mai vizitate case din Pompei este Brutăria lui Modest, în care s-au găsit râşniţe în stare de funcţionare pentru măcinat grâul, cuptoare pentru copt pâinea şi... chiar pâini carbonizate, în număr de 81, alături de inscripţii referitoare la preţul pâinii vândută în oraş de comercianţi ambulanţi. Am văzut cu emoţie ruinele Marelui Teatru din Pompei, teatru în aer liber, cu o capacitate de până la 5000 de spectatori. Există apoi în urbe şi o cazarmă cu gladiatori. Au fost descoperite nenumărate căşti de protecţie ale gladiatorilor care se înfruntau în arenă - câte 20 de perechi deodată. Gladiatorii se bucurau de preţuirea femeilor, îndeosebi, iar picturile păstrate dovedesc acest lucru. Chiar jambierele gladiatorilor erau superb ornate şi constituiau adevarate opere de orfevrărie. La finele bătăliilor, învingătorii participau la o paradă pe strada Abundenţei, mângâiaţi de ovaţiile pompeienilor. Viaţa gladiatorilor era scurtă, dar glorioasă... Glorioasă este însă şi fresca admirabil păstrată a lui Paquius Proculus şi a soţiei sale, care au constituit un adevărat model pentru maeştrii de mai târziu ai Renaşterii italiene. Ultima vizită, rezervată mai ales bărbaţilor şi pregatită de ghidul nostru sugubăţ, a fost la... lupanarul din Pompei, imobil cu două nivele, rezervat muşteriilor de acum două mii de ani. În semn de amară ironie a sorţii, parcă, dacă alte vestigii s-au distrus, aici s-au păstrat picturi pe peretele coridorului cu scene de amor nebun şi neconvenţional. Mi-am adus aminte ce nedreaptă a fost soarta cu poetul Ovidius, care a fost exilat din porunca împăratului pentru nişte biete versuri din "Ars amandi" (Arta de a iubi). Ce ar fi făcut imperatorul dacă ar fi făcut o vizită incognito la lupanarul din Pompei? Se vede treaba însa ca poeţii plătesc cel mai ades oalele sparte de alţii... Ne luăm rămas bun de la oraşul înviat din morţi şi care, în timpul când fremătă de viaţă, a rămas credincios Romei în perioada războiului cu Cartagina. Un alt episod care a smuls urbea din uitare a fost cel relatat de Tacitus, în "Analele" sale - cronica unei grave încăierari între suporterii pompeieni şi cei din oraşul vecin, Nocera, în anul 59 d.H., cu ocazia unei lupte între gladiatori. În urma acestui incident grav, a fost luată o măsură draconică de către Senatul Roman: închiderea amfiteatrului unde aveau loc luptele de gladiatori pe timp de zece ani. Trei ani mai târziu, un semn premonitoriu avea să zguduie cetatea: un cutremur de pământ care a provocat importante pagube materiale, urme care au rămas şi azi, după dezgroparea oraşului de sub linţoliul de cenuşă. După acel cutremur, pompeienii s-au liniştit. A fost tragică liniştea de dinaintea furtunii de foc, de lavă, de cenuşă şi de pietre din anul 79 d.H. Care a nimicit aşezarea, dar care a şi păstrat-o sub stratul de material eruptiv de "numai" 6 metri, faţă de cel de 25 de metri care a acoperit oraşul vecin, Herculanum. O vizită în Italia ar trebui să înceapă "ab intio" cu oraşul Pompei... Pentru că numai el, în cea mai mare măsură, are darul de a te întoarce miraculos în timp... Călcând pe dalele late din tuf vulcanic de pe "via dell Abondanzia" te crezi cu adevărat un pompeian... În faţa ta, Vezuviul te priveşte ca o fiară la pândă....