Nu se cunoaşte cu exactitate cum şi când a luat Vasile Alecsandri cunoştinţă despre tema concursului lansat în 1875, de la Montpellier, însă este cert că acest concurs era de notorietate publică. În orice caz, participarea sa la concurs se face în paralel cu războiul nostru de independenţă şi crearea ciclului epic "Ostaşii noştri", care era deja tipărit separat în luna aprilie.

Între poemele ciclului erau piese precum "Hora de la Plevna", sau "Hora de la Griviţa", menite să devină cântece de masă. După spusa ulterioară a fiicei lui V. Alecsandri, doamna Maria Bogdan, poetul a aflat din presă despre condiţiile concursului şi, în iarna lui 1878, a scris la un moment dat, într-un sfert de oră, cele patru strofe ale poemei, expediindu-le apoi sub motto: "Apa curge, pietrele rămân". Ulterior, chiar va primi la Mirceşti, programul şi invitaţia Congresului, la care răspunde cu mulţumiri, dar negativ, fratele Iancu Alecsandri. Probabil atunci, pe la începutul lunii mai, poetul nu se afla în luncă.
În continuare, poetul de la Mirceşti, european de acuma şi chiar de mai înainte, notează textul complet al poeziei şi o trimite lui Negruzzi, care o va şi publica în numărul pe iunie al revistei "Convorbiri literare". Să reţinem că textul plecase la Montpellier în cursul iernii, cum mărturiseşte autorul. Acest text se va publica în "Revue des languse romanes", a Societăţii de la Montpellier, nr. 5-6, din mai-iunie 1878, cu traducere paralelă în limba franceză. Prima publicare acasă, după un text puţin diferit, se face la Bucureşti în "Presa", din 16 mai, apoi în "Răsboiul" din 17 mai, în "Timpul" şi "Steaua României", amândouă din 18 mai, în "Familia" de la Pesta din 21 mai. După care urmează o lungă succesiune de apariţii, în original, sau în multiple traduceri, încât putem spune că receptarea poeziei, la nivel naţional şi european, a fost de tot rapidă, inclusiv pe note muzicale.

Poetul laureat nu a putut lua parte la săptămâna serbărilor de la Montpellier
Evenimentul s-a ţinut între 22-28 mai, cu participarea a peste 60.000 de persoane şi a unor delegaţii culturale din lumea latină. Festivităţile, socotind după reportajele din presa timpului, au fost strălucitoare. În momentul când s-a proclamat izbânda poetului din Carpaţi, orchestra a executat mai întâi o melodie românească, apoi "Cântecul gintei latine", pe melodia compusă de italianul Marchetti şi care rămâne cea mai bună dintre toate compoziţiile, ce s-au destinat acestor versuri înălţătoare. Vasile Alecsandri a fost reprezentat de însuşi poetul Mistral, căruia i s-a înmânat marea cupă de argint, pentru a o trimite în România. Pe dată poezia s-a tradus şi s-a difuzat în franceză, provensală, italiană, germană şi polonă, devenind imnul serbărilor, cu îndrumarea de a se cânta în toată lumea latină. În scurtă vreme, Cupa a ajuns la Mirceşti, unde s-a păstrat până în anul 1932, când fiica poetului, Maria E. Bogdan, o dăruieşte Academiei Române, fiind depusă în cabinetul de numismatică al Bibliotecii Academiei Române din Bucureşti. Pe o faţă a cupei se vede în relief Lupoaica din mitologia romană şi deviza "Surge luce" ( = înalţă-te spre lumină), iar pe cealaltă faţă, apare emblema Societăţii pentru studiul limbilor romanice, din Montpellier (un răsărit de soare, pe mare), cu inscripţia în provensală "Ses ascondoutz mas non ses mortz" ( = sunteţi ascunşi, dar nu sunteţi morţi). Cupa mai poartă şi alte embleme, între care cea a Felibrilor.
Acesta a fost primul premiu internaţional al literaturii române. Vestea decernării lui a declanşat mari serbări naţionale ale tuturor românilor, jigniţi atunci şi umiliţi de diplomaţia rusească, după războiul de independenţă.

Balsam amăgitor pe sufletul rănit al românului...
Premiul latinităţii venea ca balsamul amăgitor pe sufletul rănit al românului, deoarece aliatul ţarist din războiul de independenţă ocupase Bucureştii, iar la Congresul de la Berlin răpise sudul Basarabiei, cu judeţele Cetatea Albă, Cahul şi Ismail, vechi pământuri româneşti. Deşi prin convenţia secretă de la Balta Liman se angajase să respecte şi să apere integritatea teritorială a României. Victorioşi pe câmpul de luptă şi în literatură, prin nemuritorii dorobanţi, prin curcani şi Peneşul lor, românii pierdeau la cazinoul diplomaţiei. Iată de ce încununarea de la Montpellier avea semnificaţia unei recunoaşteri europene a calităţii şi a dreptăţii românilor, fiind totodată şi un gest de solidarizare cu noi a fraţilor latini. Acceptăm prin aceasta caracterul politic al premierii de la Montpellier, dar facem cuvenita precizare că nu se poate vorbi de o concesie a juriului. În unanimitate, cei 5 membri ai juriului au ales poema lui Alecsandri ca fiind cea mai bună, cea mai valoroasă, dintre cele 550 trimise în concurs, de către diferiţi autori, singura cu care ar fi putut concura fiind aceea a lui Fr. Mistral însuşi, care, însă, fiind în juriu, s-a retras din competiţie.
Răsunetul premierii de la Montpellier s-a reverberat peste toate provinciile româneşti, emoţionând publicul şi dând prilej de manifestări naţionale. Felicitările se îndreptau din toate părţile către Moldova, către lunca de la Mirceşti, iar sentimentul de unitate prilejuit de eveniment a fost activ luni de zile. Consiliul comunal Iaşi schimbă numele străzii Sf. Ilie cu acela al lui V. Alecsandri, de asemenea votează 5000 de lei pentru un bust al poetului şi-l proclamă cetăţean de onoare. La Teatrul Naţional din Bucureşti i se dă un banchet grandios, la care un cor de 200 de persoane interpretează ,,Cântul gintei latine", pe muzica lui Marchetii.