Cum nu se dă scos leneşul din sat la muncă, condamnatul, la furca spânzurătorii şi burlacul îndărătnic, la jugul însurătorii, tot aşa nu mă dădeam nici eu scos în după-amiaza zilei de 10 aprilie a.c. din Piaţa San Marco. Napoleon o considera cel mai elegant salon al Europei, iar Marcel Proust mărturisea uimit: "Când am mers în Veneţia, am descoperit că visul meu a devenit, incredibil, chiar adresa mea". Şi tot un francez, călcându-şi peste trufia pariziană, nota: "Aici este San Marco, Turnul, Piaţa, Palatul Ducal. Probabil, o asemenea bijuterie nu mai există altundeva în lume" (Hippolyte Taine). Bijuterii? Numai pe cuprinsul altarului numit Pala d Oro din Biserica San Marco sunt încrustate peste 3000 de pietre preţioase, cu icoana lui Iisus în mijloc, înconjurat de cei patru evanghelişti, capodopera de artă religioasă măsurând 3,48 metri lungime şi 1,40 metri lăţime. Oraş relativ mic, Veneţia cuprinde câteva lucruri urieşeşti: Sala dell Maggior Consiglio ce putea găzdui peste 1700 de nobili şi în care este expusă lucrarea "Paradisul" lui Tintoretto, pictată între l588-l592, aceasta fiind multă vreme cea mai mare pictură din lume (7,65 m x 24,6 m), Canal Grande, care străbate întreg oraşul, Campanilla, cu o înălţime în jur de 100 de metri. Veneţia este la latitudinea Timişoarei noastre, dar ce climă blândă binecuvântează oraşul din lagună! Ce soi de magie neînţeleasă, ce undă fremătătoare de fascinaţie, ce senzaţie nemaipomenită de libertate absolută îţi poate oferi această aşezare! Să fie lumina şi apa forţa unită care să te farmece în aşa măsură încât să nu mai vrei să părăseşti oraşul? Să meditezi aici, într-un "otium elegans" (odihnă rafinată) şi să te crezi cu un picior în "Paradisul " închipuit de Tintoretto în Palatul Dogilor? Lângă grupul nostru care se adună cu greu, trec mereu cohorte de turişti albi, negri, galbeni. De cum pun piciorul în Piaţă se reped cu aparatele de fotografiat în mâini ca la un asalt să imortalizeze "Torre dell orologio" (Turnul cu ceas), unde doi mauri din bronz bat cu nişte ciocane într-un clopot pentru a vesti ora exactă. Statuile celor doi sunt denumite de veneţieni "Mori" (Mauri), sunt fixate deasupra unui turn pătrat a cărui faţadă dinspre Piaţă este împodobită cu leul veneţian cu laba pe cartea deschisă (pe vreme de război, cartea se reprezenta închisă!), iar sub acest turn pătrat se vede o nişă ce adăposteşte o statuie a Fecioarei cu Pruncul în braţe. În ziua de Înălţare, o mică terasă circulară din faţa Maicii Domnului permite defilarea de la dreapta la stânga a trei statui din lemn. Marele cadran al ceasului, aşezat sub statuie, este o capodoperă de măiestrie mecanică realizată la finele secolului al XV-lea de Giampaolo şi Giancarlo Ranieri, meşteri din Parma. Acesta indică anotimpurile, orele, fazele lunii (ca şi mecanismul Bisericii cu Lună din Oradea), precum şi trecerea Soarelui dintr-o zodie în alta. Alte grupuri de turişti îşi dau întâlnire lângă Campanilla (turnul-clopotniţă), care domina cu autoritate întreaga urbe de la înalţimea celor 100 de metri. Veneţienii alintă turnul cu denumirea de "el paron de casa" (patronul casei). Pe locul Campanellei s-a ridicat, la început, un turn de veghe în scop de apărare (secolul IX). Între 1511-1514, Bartolomeo Bon îl reconstruieşte după planurile lui Giorgio Spovento. Deasupra cămării cu ferestre a clopotelor se înalţă un pătrat care susţine un acoperiş în formă de piramidă în vârful careia se înalţă statuia aurita a Sf. Arhanghel Gavril. În 1902, în chip neaşteptat, turnul s-a prăbuşit, fără să pricinuiască pagube. Mai marii Veneţiei au decis reînălţarea turnului "cum a fost şi unde a fost". Lucrarea a luat sfârşit abia în 1912. Clopotele sunt alintate cu nume diferite. La vremea sa, Galileo Galilei îşi încerca puterea şi acurateţea lunetelor sale în cămara clopotelor, de unde se poate vedea toata laguna, dar şi culmile Alpilor în zilele senine. Astfel de plăcere rarisimă nu am mai gustat... Pentru că ghidul nostru a sunat adunarea lângă cele două coloane unde aveau loc altădată execuţiile. Acum, aici, de multe ori, turistul care întârzie este "executat" cu vorbe de dojană de către severul nostru ghid pentru că strică programul celorlalţi. Ne îmbarcăm iar pe un "vaporetto" care să ne ducă pe insula Murano. Între Murano şi Burano... Pe puntea vasului care ne scoate din oraş, văd clădirile Veneţiei îndepărtându-se din ce în ce mai mult. Pe întinderea apei, oraşul apare ca salvat miraculos dintr-o Atlantidă a Adriaticii, tulburându-mi inima şi gândurile. O Atlantidă care se poate scufunda în condiţiile încălzirii globale cu toate comorile ei ca într-un scenariu apocaliptic. Ultimii opt ani au fost cei mai călduroşi, iar creşterea temperaturii datorită poluării şi efectului de seră a dus la topirea în proporţie de 20% a gheţarilor. Dacă această încălzire va continua şi în deceniile viitoare, această Atlantidă mediteraneană va fi printre primele victime ale noului holocaust ecologic mondial, din ea nemairămânând decât imaginile mirifice de pe cărţile poştale ori din fotografii."Când am fost în Veneţia anii trecuţi, în luna octombrie, apa în Piaţa San Marco mi-a ajuns până la glezne", îmi povesteşte ghidul, arătându-mi nişte pasaje mai înălţate decât nivelul caldarâmului, construite special în acest scop pentru ca turiştii să nu se ude la picioare. Principiul vaselor comunicante face ca, în sezonul ploios, apa să răzbată prin canalele de scurgere în oraşul aflat permanent sub ameninţarea diluviilor. De aceea, ploaia este musafirul cel mai detestabil în lagună, dar nici un soare necruţător nu este binevenit, având în vedere nebunia oamenilor care au reuşit să-şi otrăvească propria planetă. Idealul climatic ar fi acela de mijloc, virtutea moderaţiei aflată între extreme, aşa după cum ne învaţă Aristotel în "Etica nicomahica". Iar Veneţia are nevoie de această întelepciune a puternicilor zilei de azi: în caz contrar, această Atlantidă se va scufunda în tenebrele apei, precum un om în nisipuri mişcătoare! Şi unde să mai ridici în lumea asta un oraş ca Veneţia? Cu uliţele sale lichide de sat celest şi în care nu apar căruţe trase de bivoli negri, ci gondole de culoarea acestora, mărşăluind în tăcere în această Atlantidă contemporană sui generis, cu clădiri scoase din neantul apei şi al uitării de secole, cu o curioasă amplasare: la patru km de pământul italic şi la 2 km de ţărmul mării, visând la singurătate, dar cu solitudinea tulburată de oamenii de pe alte continente, turme grăbite de turişti care vin în fugă, calcă parcă totul în picioare şi se retrag ca nişte barbari moderni cu prăzile înghesuite în raniţe şi în cutiile aparatelor de fotografiat şi filmat... Dar eu nu vreau, draga mea Veneţie, scumpa mea Atlantidă, să-ţi încalc dreptul tău la singurătate, la reculegere, nici să caut una din multele guri de leu din Palatul Ducal ca să strecor în vreuna vreun bileţel calomnios, cum făceau veneţienii de altădată împotriva inamicilor personali. Mai degrabă aş dori să stau undeva, neştiut, dar răbdător, ascuns, să-ţi contemplu frumuseţea ameninţată de timpii care vin, precum dogele putea să se ascundă în locul său secret, de unde asista la slujba religioasă de la Biserica San Marco... sau să îngenunchez, plin de pocăinţă, precum făcut-a Frederic Barbarossa, împăratul Germaniei, în 23 iulie 1177, în Basilica d Oro, în faţa Papei Alexandru al III-lea spre a-şi obţine iertarea şi scoaterea de sub anatemă şi comunicare. Locul acela este marcat în biserică, amintind că este a doua oară când un împărat conştientizează efemeritatea puterii pământeşti faţă de puterea cerească. Prima oară, un alt împărat romano-german, Henric al IV-lea, a obţinut iertarea din partea Papei Grigore al VII-lea, după o penitenţă de trei zile în luna ianuarie 1077, la Canossa... În Italia, cred că fiecare turist creştin ar trebui să facă o mică penitenţă în amintirea miilor de creştini azvârliţi la fiare în Colosseum, dar şi în alte amfiteatre. "Christianes ad leones!" (Creştinii la fiare), urla plebea flămândă de sânge, la unison cu aristocraţii. Şi creştinii ieşeau în arenă în faţa fiarelor, fără să se apere, ci cu mâinile împreunate, rugându-se. Lucru ce-i infuria şi mai tare pe cruzii spectatori... Debarcăm pe insula Murano, capitala sticlăriei, a candelabrelor şi oglinzilor vestite în toată lumea. Întregul nostru grup este condus la atelierul unde asistăm pe viu la o demonstraţie de confecţionat articole din sticlă. Meşterul extrage din cuptor un ghem de sticlă incandescentă, îl aşază într-o formă de metal, o învârte acolo, o scoate, suflă în tubul lung, ghemul prinde să se umfle, cu o foarfecă specială, maestrul retează extremitatea sticlei şi în faţa noastră se naşte o vază elegantă. Tot aşa, dintr-un pumn de sticlă topită, meşterul făureşte un cal, în larma de strigăte uimite ale grupului. Dar când o doamnă din grup, aflată în apropiere, doreşte să atingă patrupedul, meşterul sare ca ars, ţipând "Mamma mia!". Doamna se sperie, nu mai atinge căluţul, evitând în ultima clipa nenorocirea unei arsuri a palmei care ar fi necăjit-o pe toată durata sejurului. După proba practică, suntem invitaţi cu toţii să vizităm expoziţia cu vânzare, desigur, aflată ceva mai încolo. Zeci, poate sute de candelabre, sticle, bibelouri, vaze, scrumiere, oglinzi, flori chiar, toate din sticlă şi în cele mai variate şi neaşteptate culori şi combinaţii de nuanţe. Am văzut acolo un ciorchine de strugure atât de viu, încât, dacă nu era expus acolo, ci în altă parte, i-ai fi degustat boabele... Murano se întinde pe cinci insule. Aşezarea a fost fructul migraţiei locuitorilor din Uderzo şi Altino, de pe ţărm spre lagună, de frica hunilor şi lombarzilor. În 1275, Murano era condus de un podestat veneţian, dar avea propriile sale legi. De-a lungul vremii, în insula Murano veneau patricienii să-şi petreacă timpul liber, iar popasurile lor de aici au dus la construcţia de palate şi biserici. Artizanatul sticlei care a adus marea faimă insulei a început încă din 1292, când toate atelierele de sticlărie din Veneţia au fost mutate pe insula Murano, de frica unor incendii. La ieşirea din magazinul cu minunăţii din sticlă, ghidul nostru ne-a arătat doar direcţia unei alte insule: Burano, de la Vicus buranis, capitală a dantelăriei, care a făcut furori în secolele XVI-XVII, graţie protectoarelor soţii de dogi Giovanna Duodo şi Morosina Morosini... Sticlă şi dantele... Veţi spune că, faţă de minunile din Veneţia, ele nu ar reprezenta mare lucru. Dar în mâna maeştrilor din aceste insule, sticla devine diamant, iar dantelăria, pânză de păianjeni cereşti. Am cumpărat şi eu din Murano două scrumiere: adevărate picturi cu răsfrângeri ale apelor lagunei şi în care parcă ţi-e milă să scuturi scrumul din ţigară... Dar le-am adus acasă să le am mereu în faţa ochilor şi să revăd cu ochii minţii atelierul, meşterul, felul cum se înfoia sticla în capătul tubului ca o inimă dogoritoare...