Într-una din sălile Palatului Dogilor din Veneţia, numită sala dell Anticollegio, este expusă splendida pictură a artistului Paolo Veronese intitulată "Răpirea Europei". Puhoiul de lume pestriţă, de toate vârstele şi condiţiile, revărsat pe cheiul de lângă Palatul Dogilor şi din Piaţa San Marco m-a dus cu gândul la o altfel de "răpire" a Europei de către urmaşii românilor de odinioară. Potrivit legendei, Europa era frumoasa fiica a lui Agenor, regele Feniciei, răpită de pe ţărmul mării de către însuşi Zeus metamorfozat în taur şi dusă până în insula Creta, unde tânăra prinţesă a dat naştere lui Minos, Radamante şi Sarpedon (Minos devine regele Cretei, legislator vestit şi, după moarte, judecător în Infern). Dacă la începuturi "răpirea" Europei s-a făcut prin forţă (manu militari), de către soldaţii Romei, astăzi ea se înfăptuieşte într-un mod mai subtil, delicat şi pacific, prin etalarea frumuseţilor de nedescris ale Veneţiei, Romei, Florenţei şi ale altor locuri din peninsulă, de la înălţimile răcoroase ale Alpilor, până la livezile înmiresmate ale îndepărtatei Sicilii. Zeci de milioane de turişti cad pradă seducţiei exercitate de patria lui Romulus şi Remus, iar mesajul indus de tabloul lui Veronese este cât se poate de clar; răpirea Europei continuă şi azi şi, din nou, toate drumurile duc la Roma, la Florenţa sau la Veneţia. Numai că aici, în oraşul lagună, drumurile sunt fără pulbere, drum pe care am venit şi noi să căscăm gura la şiruri întregi de mimi, care de sub păvaza măştilor de carnaval fac plecăciuni cavalereşti, în stare să rupă inimile doamnelor cu simţire, în speranţa unor "danii". Grupul nostru din Oradea şi Marghita este gălăgios, fiecare se simte îndemnat să-şi comunice vecinului primele impresii de la debarcarea în Veneţia, astfel că suntem interpelaţi în limba română de către câţiva mimii, travestiţi în nobili veneţieni ascunşi sub măşti, nobili "scăpătaţi" din România noastră dragă, şi care cerşesc la modul elegant, atât de aristocratic încât ţi-e ruşine să nu le răsplăteşti graţioasele reverenţe, învăţate cu greu de la maeştrii locali, cu câţiva euro pe care bietul turist român i-a strâns cu şapte noduri de batistă înainte de a se aventura în "bellissima Italia". Dar tocmai această dorinţă arzătoare de a vedea lumea face cinste sărmanului turist român, care, cu puţinii bani pe care reuşeşte să-i adune, se împărtăşeşte din marea bucurie eliberatoare a călătoriei. El nu face provizii pentru iarnă, el face provizii pentru suflet, din care să se hrănească la anii bătrâneţii, privind cu ochii înlăcrimaţi la câte o fotografie surprinsă pe cheiurile Veneţiei, sub minunile Capelei Sixtine ori la coada de la Galeriile Ufizzi din Florenţa. Există un soi de turişti-nelipsiţi şi din grupul nostru - oameni şi femei în vârstă, care-şi iau inimile-n dinţi să vadă lumea, să o admire, să o aducă cu ei în ţară, ca pe un fruct interzis din Paradisul la care nu au ajuns pe vremea lui Ceauşescu. Cu ce sa începi o descripţie a Veneţiei pentru a evita clişeele arhicunoscute şi poncifele răsuflate, legate de libertinul carnaval al măştilor, podul suspinelor şi binecunoscuta gondolă, acel soi de taxi negru, scump, animat cu prăjini din lemn, în care se plimbă, îndeobşte, turiştii bogaţi şi nu victimele tranziţiei din Carpaţi? După 22 decembrie 1989, una dintre ţintele cele mai râvnite, ale celor care voiau să dea piept cu Occidentul, a fost Italia. Mai apropiată de România şi mai accesibilă din punct de vedere lingvistic, având atu-ul frumuseţii, dar şi căldura "gintei latine" cântate de Vasile Alecsandri şi răsplătit pentru aceasta cu un mare premiu al latinităţii noastre. De altfel, Ion Heliade Rădulescu considera că limba română şi limba italiană sunt două dialecte ale uneia şi aceleiaşi limbi. Peste tot unde am umblat în Italia am întâlnit români: la Veneţia, îmbrăcaţi în costume de nobili şi cu măşti pe feţe, în metrou şi în Piaţa Spaniei, la Roma, la nişte hoteluri din Lido di Jesolo de lângă Veneţia, în îndepărtata insulă Capri de lângă Neapole, la Florenţa şi Padova... Niciunul dintre ei nu mi s-a plâns că nu ar cunoaşte limba italiană. Colonizării Daciei de către împăraţii Romei, noi îi răspundem, azi, peste secole, printr-o altă "colonizare" a Italiei cu legiunile noastre de tineri, sătui de minciunile guvernanţilor care-şi schimbă părul părtinic, dar năravul îmbogăţirii peste noapte, ba... Mai mult, decât atât, un român învaţă cu o uşurinţă extraordinara limbă italiană. Îmi aduc aminte de bătrânii Sebişului natal, care îmi povesteau despre prizonieratul părinţilor lor, în Italia, în timpul Primului Razboi Mondial şi când ardelenii luptau sub flamura Imperiului cesaro-crăiesc. În drum spre Veneţia am trecut cu autocarul de mai multe ori peste fluviul Piave, atât de des pomenit de bătrânii satului, care s-a înroşit cu sângele combatanţilor din ambele tabere, în timpul bătăliilor dintre anii 1915-1918, iar în zilele de 24-26 octombrie 1918, o mare ofensivă italiană s-a soldat cu înfrangerea trupelor austriece la Vittorio-Veneto, punând capăt stăpânirii Vienei, dincolo de Alpi. "S-a stins viaţa falnicei Veneţii ?..." Domnule Mihai Eminescu, cu plecăciune, îndrăznesc să spun că nu s-a stins, ci, dimpotrivă, a renăscut. La un moment dat, semnalele de alarmă despre o iminentă scufundare ori creştere dramatică a nivelului apelor, care vor duce la distrugerea "perla Adriaticii", s-au înteţit peste măsură. Guvernul Italiei, pus în gardă, a decis să salveze Veneţia cea fascinantă de şocul inundaţiilor, finanţând un ambiţios şi costisitor proiect numit sugestiv "Digul lui Moise", un soi de bariere mobile în stare să înfrunte cu succes pericolul diluviilor. Italia, a patra economie europeană, îşi permite să dea viaţă acestui proiect, menit să salveze "poporul veneţian", după cum profetul Moise a mântuit poporul israelit de furia armatelor faraonului pe care le-a înnecat în Marea Roşie. Are şi ce să salveze acest proiect: o Veneţie seniorială, întinsă peste o sută de feude ale insuliţelor răspândite în Adriatica, susţinute de milioane şi milioane de pari, legate între ele prin mai mult de patru sute de poduri, singura urbe construită în întregime pe apă... Nesiguranţa unită cu gloria naşte ceva fascinant care ţine de esenţa acestui oraş uluitor, de o frumuseţe impresionantă şi stranie, totuşi, care pare atât de efemeră în acest univers acvatic, atât de vitreg, dar care dăinuie de secole, sfidând cele mai pesimiste aşteptări. Dar nu inundaţiile au distrus Veneţia, aşa cum te-ai fi putut altepta, ci... focul. În 1996, celebrul teatru de operă "La Fenice", unde s-au auzit primele acorduri muzicale din operele "Traviata " şi "Rigoletto" de Verdi, a ars până la temelii, stârnind şuvoaie de lacrimi în ochii italienilor, născuţi aproape toţi cântăreţi de operă cu patalamă sau fără. Din fericire, teatrul a fost reconstruit, cu migală şi dragoste, exact aşa cum a fost, renăscând, cu adevarat, ca pasărea Phoenix, din propria cenuşă, cuvintele nemaifiind, de această dată, simple figuri de stil... "Răpirea" Europei şi "seducerea", pe care o exercită această urbe lacustră, au facut victime şi în randul oamenilor celebri precum: lord Byron, Marcel Proust, James Joyce, Ernest Hemingway, Thomas Mann, Ezra Pound şi Igor Stravinsky, ultimii doi alegându-şi locul de veci în cimitirul de pe insula San Michele, aproape de oraşul pe care l-au iubit atât. Ce i-a putut atrage pe aceşti oameni de spirit, venind aici în timpuri atât de diferite? Ciudăţenia şi singularitatea acestui oraş, răsărit ca şi Afrodita din valurile mării, precum o inchipuie un celebru tablou al lui Botticelli, în capitala Renaşterii, Florenţa, îţi dă impresia că trăieşti un vis, dar un vis cât se poate de real, dacă ar exista aşa ceva, cu splendoarea de fluviu liniştit al lui Canal Grande, unde ochiul poate înregistra, ca pe o pelicula vie, toate palatele veneţiene înşirate de-a lungul mării, uliţe lichide, strălucind în stilurile bizantin, gotic, renascentist şi baroc, cu Palatul Dogilor, cel mai miraculos şi remarcabil exemplu de construcţie în stil gotic, dovadă a gloriei, superbei, puterii militare şi financiare a Veneţiei, cu micile şi îngustele canale prin care abia se strecoară tăcutele gondole ca nişte stafii ale trecutului aventuros, de tip boccaccian, martore ale fierbinţilor amoruri interzise, cu misterioasele celule ale palatului ducal şi sălile de consiliu uriaşe, care îi puteau adăposti pe toti cei 480, apoi 1700, de nobili veneţieni de pe vremea temerarei Republici patriciene, cu picturile celebre ale lui Tintoretto, Veronese, Bellini, Giorgione, Tizian şi Tiepolo, ori clopotniţa înaltă a marii biserici San Giorgio Maggiore de unde se pot vedea Alpii în zilele senine... Last, but not least, am lăsat la urma Basilica San Marco, simbol de nepreţuit al oraşului, biserica pe care bunul Dumnezeu mi-a îngăduit să o văd pentru a nu o mai uita niciodată. Pax tibi Marce, Evangelista meus... Pacea sa fie cu tine, Evanghelistul meu. Cuvintele de aur strălucesc pe filele unei cărţi deschise, pe care se odihneşte laba unui leu, care tronează deasupra arcadei principale a basilicii. O biserică, ca o cutie uriaşă de aur, ca o cutie a Pandorei, din care au zburat toate grijile zilei de mâine, în care rămănând singura şi întreaga iubire de Dumnezeu. Biserica nu este înaltă, ca şi catedralele apusene, are forma unei cruci greceşti, fiind inspirată de Biserica Apostolilor din Constantinopol. Faţada somptuoasă se împarte în cinci arcade decorate cu mozaicuri strălucitoare, aurite, deasupra lăcaşului sfânt strălucesc alte cinci cupole rotunde şi blânde, care te duc cu gândul la bisericile ortodoxe de acasa. Dedesubtul leului veneţian cu cartea deschisă se văd patru cai din bronz aurit, operă a lui Lisip, din secolul al IV-lea î.Ch., aduşi din Constantinopol dogele Enrico Dandolo, în 1204. Caii au fost luaţi de Napoleon, ca tribut de război, în 1798, dar au fost înapoiaţi Veneţiei în 1815. Acum sunt adăpostiţi în interiorul basilicii, feriţi de agresiunea porumbeilor şi de poluare, iar în locul lor au fost executate patru copii, instalate deasupra arcadei principale a basilicii. Interiorul bisericii mi s-a părut copleşitor: mozaic de marmură pe jos, alte mozaicuri aurite împodobesc boltele, arcadele şi cupolele, pe o suprafaţă de 4000 mp, ceea ce face ca biserica să fie denumită, pe drept cuvânt, Basilica d oro. Dar mozaicurile de inspiraţie bizantină sunt gravate cu inscipţii latinesti din Noul Testament, ceea ce te duce cu gândul la fericitele vremuri când ortodoxia şi catolicismul erau una, nefiind vorba de vreo schismă religioasă, care să le împartă în două centre de putere: la Constantinopol şi la Roma. În această unitate ideatică stă marea frumuseţe a basilicii San Marco din Veneţia, evocând vremurile copilăriei şi adolescenţei avântate ale creştinismului prin mozaicurile sale bizantine, dar glăsuind în latină. Basilica adăposteşte rămăşiţele pământeşti ale Sf. Evanghelist Marcu, aduse de la Alexandria de veneţieni în secolul IX. O basilică catolică, dar pe care eu şi vizitatorii români, din grupul nostru, au vazut-o şi au simţit-o atât de ortodoxă... O inconfundabilă cutie a Pandorei din care au zburat toate îngrijorările veacului acestuia şi în care a rămas singura şi întreaga iubire faţă de unicul nostru Dumnezeu... Cât de mult mi-aş dori să revăd Basilica San Marco din Veneţia şi să şoptesc: Pax tibi Marce, Evangelista meus... Veneţia, 10 aprilie 2007