Dacă pentru tinerii născuţi după 1989 ziua de 23 august nu înseamnă probabil mare lucru, în mod sigur pentru generaţiile ?educate? anterior ea are o serioasă încărcătură emoţională. Aceasta în primul rând pentru faptul că la acea dată se serba Ziua Naţională a României. Situată avantajos din punct de vedere calendaristic, începea cu defilarea de rigoare, după care toată lumea ieşea la iarbă verde. Parcurile şi lizierele pădurilor de la marginea marilor oraşe erau înţesate de oameni, mititeii şi berea erau la ordinea zilei, fanfarele, tarafurile şi grupurile folclorice asudau din greu; cu alte cuvinte, tot românul se simţea bine. Din punct de vedere istoric, s-au împlinit 61de ani de atunci, evenimentele au în continuare o semnificaţie deosebită. Trecerea României în ultimul moment de partea Naţiunilor Unite a salvat ţara de la un mare dezastru, prefigurat, de altfel, încă din 1942, după pierderea marilor bătălii de la Stalingrad şi Cotul Donului. De altfel, încă de pe atunci, toţi factorii politici din ţară au sesizat acest lucru, declanşând urgent negocierile pentru ieşirea României din război. Din nefericire, cei trei ani de război împotriva Uniunii Sovietice, în special ?râvna? depusă de armata română în unele bătălii, nu ne-au fost iertaţi. Deşi se ştia încă din primăvara anului 1944 că zilele României sunt numărate, negocierile de armistiţiu s-au desfăşurat greoi, fie din pricina ezitărilor manifestate de mareşalul Antonescu, fie datorită faptului că aliaţii urmăreau să pedepsească exemplar România. Un act disperat Uriaşa concentrare de forţe sovietice pe frontul Iaşi - Chişinău finalizată în luna martie crea perspective sumbre pentru armata română, ce putea fi spulberată în câteva săptămâni. În acest context, afirmaţia că ieşirea României a scurtat războiul cu o jumătate de an nu are nici o acoperire. Lovitura de stat de la 23 august nu a fost decât un act disperat. În acele împrejurări, comunicatul dat în seara acelei zile, prin care se anunţa trecerea României de partea Naţiunilor Unite, a fost pur şi simplul ignorat de sovietici. Armata română a fost tratată ca inamic, continuând ofensiva de cucerire a ţării. Starea de confuzie creată, degringolada în care se intrase evidenţiază clar neputinţa mareşalului Antonescu, depăşit total de împrejurări. Faptul că se pregătea în seara zilei de 23 august să se întoarcă de pe front nu i-ar fi asigurat decât, poate, un sfârşit tragic, care să încununeze o carieră militară de excepţie. În pragul catastrofei Ezitările sale, faptul că nu a adus suficiente forţe din interior care să întărească apărarea pe Carpaţii Meridionali şi pe mult lăudata linie fortificată Focşani- Nămoloasa-Galaţi au dus trupele Armatelor 3 şi 4 care se apărau în Moldova în prag de catastrofă. Pe majoritatea frontului Iaşi-Chişinău, raporturile de forţe erau de 20/1 în favoarea sovieticilor, în condiţiile în care aceştia erau susţinuţi de mii de tancuri, iar armata română nu avea nici unul. Această realitate crudă ridiculizează unele legende ce mai circulă şi astăzi referitoare la invincibilitatea lui Antonescu. Dimpotrivă, după 23 august a început calvarul armatei române. În condiţiile în care armistiţiul româno-sovietic a fost semnat abia peste trei săptămâni (la 13 septembrie), în toată această perioadă marile unităţi care se acoperiseră de glorie în cei trei ani de lupte grele au fost în mod dezonorant dezarmate de ?noii aliaţi?, sovieticii. Martori oculari au relatat cum, în Gara Paşcani, sute de ostaşi români dezarmaţi erau îndrumaţi spre vagoanele pe care scria cu cretă Piteşti, Craiova, Ploieşti etc. Bucuroşi că se vor întoarce acasă, aceştia urcau în grabă. Înţesate bine cu oameni, garniturile plecau apoi în Siberia. Au fost peste 120.000 de ostaşi luaţi prizonieri şi trimişi în Siberia. Dintre aceştia, mai mult de jumătate nu s-au mai întors în ţară. * În concluzie, România a fost tratată ca un stat învins. Consecinţele s-au văzut la Conferinţa de Pace de la Paris şi ulterior, când în ţară s-a instalat Guvernul comunist. Totuşi, lovitura de stat de la 23 august a cam încurcat planurile ruşilor. Aceştia erau pregătiţi ca, o dată cu intrarea în Bucureşti (planificată pe 26 august), să instaleze Guvernul comunist condus de Ana Pauker. Aşa, agonia a mai durat trei ani, până ce regele Mihai, artizanul loviturii de stat de la 23 august, a fost alungat din ţară. În memoria părinţilor şi bunicilor noştri, a celor peste un sfert de milion de eroi căzuţi departe de ţară, nu trebuie să minimalizăm semnificaţiile acestei zile.