„Români, veniţi cu noi!“ Miracolul trecerii de la măruntele nemulţumiri locale, la frenezia colectivă a rezolvărilor radicale, la revendicări care ameninţă sistemul politic se produsese. În seara de 16 decembrie, mulţimea a reuşit să ia în stăpânire centrul Timişoarei. S-a auzit apelul la solidaritate: „Români, veniţi cu noi!“. Un tânăr a oprit un tramvai, s-a urcat pe tampoanele lui şi a strigat: „Mă numesc Daniel Zăgănescu şi nu mi-e frică de Securitate. Jos Ceauşescu!“. Circulaţia s-a întrerupt în centrul oraşului. Toată lumea ştia că în acel moment trebuie să fie chemaţi şi studenţii. Astfel, au fost trimişi soli spre căminele studenţeşti. S-a făcut apel şi la muncitori. În Piaţa Maria, s-au adunat câteva sute de persoane. Se striga: „Libertate!“, „Dreptate!“, s-a cântat „Deşteaptă-te române!“. Coloanele s-au îndreptat spre Comitetul Judeţean al P.C.R. Sediul puterii, în beznă, era totuşi bine păzit de trupe ale Ministerului de Interne şi de pompieri. Oficialităţile locale, în panică, au organizat apărarea Comitetuluui Judeţean al P.C.R. În lungi şedinţe hotărâseră că trebuie mobilizate forţele de ordine ale M.I., ale Miliţiei, gărzile patriotice, armata, pompierii. N-a lipsit nici iniţiativa de a cere indicaţii de la Bucureşti. Manifestanţii au fost întâmpinaţi cu jeturi de apă. Câţiva au încercat să pătrundă înăuntru, un tânăr a escaladat clădirea, pentru a smulge stema P.C.R., alţii începuseră un bombardament cu pietre. Împotriva manifestanţilor au fost folosite gaze lacrimogene şi bastoane de cauciuc. Deja s-au făcut primele arestări din rândul protestatarilor. În jurul orei 21.00, demonstranţii se retrag, lăsând locul celor care încep să şteargă urmele atacului, redând clădirii şi spaţiului verde din jur prestanţa unui sediu al puterii. Manifestanţii se regrupează în faţa Catedralei, unde se cred protejaţi. Tânărul Sorin Oprea a propus ca timişorenii să se adune în fiecare zi, la Catedrală, pentru ca acţiunea lor să continue. Coloanele pornesc din nou prin oraş şi din nou sunt agresate de forţele de ordine. Până după miezul nopţii cele două tabere s-au atacă reciproc, au avut loc adevărate lupte, mulţi demonstranţi fiind loviţi şi arestaţi. Când combatanţii şi-au părăsit poziţiile, oraşul arata ca după război: vitrine sparte, magazine devastate, lozincile epocii de aur distruse, caldarâmul tapetat cu obiecte dintre cele mai diferite. În noaptea de 16 spre 17 decembrie, timişorenilor le-a fost trimis un mesaj de “împăcare” din partea conducătorilor locali ai P.C.R.: din robinete curgea apă caldă, iar caloriferele erau fierbinţi. 17 decembrie 1989 Ordinul de evacuare a pastorului László Tőkes, impus de la centru, se executase deja din noaptea de 16 spre 17 decembrie. Ion Cumpănaşu, şeful Departamentului Cultelor, sosit cu o zi în urmă de la Bucureşti a impus ducerea la îndeplinire a evacuării lui Tökés. Dimineaţă armata face o demonstraţie de forţă. Câteva blindate trec prin centrul oraşului. Coloane de militari străbat Timişoara în pas de defilare, iar fanfara militară intonează marşuri. De cealaltă parte demonstranţii au strîns rândurile, unii îi huiduiau pe militarii care defilau, alţii îi loveau cu pietre. Tensiunea creştea o dată cu numărul celor care ieşeau în stradă, învingându-şi frica. Timişorenii s-au adunat în stradă, mai hotărîţi decât în ziua precedentă. Au venit şi muncitorii. Se striga: „Jos Ceauşescu!“, „Jos comunismul!“, „Nu vă fie frică!“. Ţinta tuturor a fost, ca şi în ziua precedentă, tot Comitetul Judeţean al P.C.R. De această dată protestatarii au pătruns în clădire prin geamurile sparte. S-au aruncat în stradă documente de partid, broşuri propagandistice, operele lui Ceauşescu, portretele familiei dictatorului, maşini de scris, delicatese scoase din frigidere. Exista chiar intenţia de a se da foc clădirii, câteva flăcări prevestind incendiul. Armata soseşte însă la timp, salvând oficialităţile locale. În acest timp la Bucureşti se hotăra soarta Timişoarei. Elena şi Nicolae Ceauşescu erau indignaţi de revolta timişorenilor, blamând conducerea judeţului că nu a reuşit să înăbuşe manifestaţiile. Nicolae Ceauşescu: “Deci, tovarăşi, având în vedere situaţia care s a creat acum de fapt, îmi dau seama că, aşa cum este, nu se poate face ordine cu ciomagul. Am convocat şi teleconferinţa, voi da ordin ca imediat să se primească armament, toţi să fie înarmaţi şi să aplice ordinul. Când am dat ordin să se aplice stare de necesitate, cu ce o aplicaţi, cu bâta?” Elena Ceauşescu: “Să fi tras în ei, să fi căzut şi pe urmă, luaţi şi băgaţi la beci. Nu vi s-a spus aşa, unul să nu iasă?“ Toţi tovarăşii prezenţi la şedinţă s-au străduit să-l înduplece pe dictator să nu-i pedepsească pe cei trei dizgraţiaţi - Tudor Postelnicu, Vasile Milea şi Iulian Vlad. Ceauşescu a consimţit, în cele din urmă, să le mai acorde o şansă, dar cu condiţia ca ordinele să îi fie în viitor respec¬tate. El a spus atunci: „Bine, să mai încercăm tovarăşi. Toţi tovarăşii sunt de acord?“. Tovarăşii întârzie cu răspunsul pentru că nu înţeleg cu ce trebuie să mai fie de acord. Ceauşescu, ofensat, s-a ridicat în picioare şi a bătut cu pumnul în masă spunând: „Atunci, eu îmi dau demisia“. Manea Mănescu strigă imediat: „Asta nu!“, iar Bobu şi Dăscălescu s-au repezit după el să-l reţină. Intervine, hotărâtor, Elena Ceauşescu: „Lasă, nu te enerva, ţara are nevoie de tine, tocmai acum să-i lăsăm pe bandiţi să distrugă socialismul, cauza noastră de-o viaţă?“. Mai liniştit, Ceauşescu s-a pregătit pentru teleconferinţa cu activul de partid şi de stat din toate judeţele ţării. Timişoara era deja un oraş izolat. În zonele strategice şi în cele preferate de demonstranţi au fost instalate trupele Ministerului Apărării Naţionale şi ale Ministerului de Interne. Erau aşteptaţi “adversarii”, adică timişorenii. La teleconferinţă s-au transmis indicaţii care însemnau de fapt instituirea, fără să se declare, a stării de necesitate în toată ţara. În timpul teleconferinţei, echipa de la Timişoara, în frunte cu Ion Coman, era din nou instruită: „Acţionaţi în numele meu şi raportaţi din cincisprezece minute în cincisprezece minute. Toate unităţile care sunt mobilizate să meargă în centru şi să pună ordine (...)“. Chiar dacă ordinea pe care o dorea Ceauşescu nu s-a mai putut restabili, strădaniile subordonaţilor lui de a-i respecta indicaţiile au făcut din Timişoara, la 17 decembrie 1989, un adevărat infern. S-a tras în plin. 18 decembrie 1989 Dimineaţa, centrul oraşului era păzit de cordoane de militari şi de securişti în civil. Primarul Petre Moţ a convocat activul de partid la Universitate pentru a condamna actele de vandalism din zilele anterioare şi a anunţat că a fost decretată starea de necesitate. O maşină cu megafoane circula prin oraş anunţând că este interzisă circulaţia grupurilor de peste două persoane. Armata şi M.I. au preluat paza obiectivelor importante: C.J. al P.C.R., Primăria, Radioul, unităţile industriale (la C.J. al P.C.R. au fost aduşi şi militari U.S.L.A.). Trecătorii erau legitimaţi, suspecţii reţinuţi. Chiar dacă dimineaţa în oraş era linişte, conducătorii totuşi se temeau. Cornel Pacoste şi Radu Bălan au mers în uzine pentru a constata singuri care este starea de spirit a clasei muncitoare. Lui Ilie Ceauşescu, trimis la Timişoara, nu i-a plăcut cum s-a „acţionat“, începând cu numărul prea mic al forţelor de ordine care “apărau” oraşul. Fără să ţină seama de primejdie, un grup de aproximativ 30 de tineri, tăcuţi, solemni, înaintând cu ochii în pământ, s-au îndreptat spre Catedrală. S-au oprit pe scările ei, unde au desfăşurat un steag tricolor fără stemă şi, ignorând ce se întâmpla în jur, au aprins lumânări şi au aşteptat liniştiţi pe treptele Catedralei. Simţind că declanşarea focului de armă nu va întârzia, tinerii au început să cânte „Deşteaptă-te române“. Apoi se trage în plin, unii au fost omorâţi, alţii au fost răniţi, iar câţiva au reuşit să fugă. Nicolae Ceauşescu şi-a început vizita oficială de prietenie în Republica Islamică Iran. Această ultimă călătorie peste hotare a fost amplu comentată. Una dintre supoziţii este că Nicolae Ceauşescu, vechi colaborator şi susţinător al lumii islamice, a plecat la aliaţii săi pentru a le cere ajutorul în vederea lichidării mişcărilor din ţară. În lipsa lui, Elena Ceauşescu preia comanda şi-i ordonă lui Ion Coman să găsească o soluţie prin care cadavrele, rezultate din aplicarea fermă a ordinelor tovarăşului, să nu ajungă în mâinile familiilor care le revendicau. De altfel, Spitalul Judeţean a refuzat să dea informaţii în legătură cu morţii şi răniţii pe care îi are. Atunci când oamenii cereau informaţii li se răspundea invariabil: „Noi nu avem morţi şi nici răniţi“. De asemenea, la penitenciarul „Popa Şapcă“ se răspundea: „Noi nu avem arestaţi“. Din statisticile oficiale rezultă însă că la 18 decembrie 1989, la Spitalul Judeţean se aflau 58 de cadavre şi aproximativ 240 de răniţi. Răniţii erau anchetaţi, iar dacă se vindecau, externarea lor nu se făcea decât cu aprobare „de sus“. Fiind un „obiectiv“ atât de important, Spitalul Judeţean era păzit de trupe ale Securităţii, Miliţiei şi grănicerilor. Şi arestaţii au beneficiat de o atenţie specială, în afară de interogatorii şi torturi. Un general zelos a propus unui reprezentant al procuraturii să găsească o asemenea încadrare juridică pentru ei încât să-i condamne la pedeapsa capitală. Ziua de 18 decembrie a adus o nouă problemă dificil de rezolvat pentru mai marii Timişoarei: aveau misiunea, din partea Elenei Ceauşescu, să scape de cadavre, în număr de 40. Misiunea i-a revenit generalului Constantin Nuţă. În mare taină, cadavrele au fost ridicate de la morga spitalului, încărcate într-o maşină frigorifică (în noaptea de 18/19 decembrie), transportate la Bucureşti (19 decembrie) şi incinerate la crematoriul Cenuşa (19-20 decembrie). Cenuşa rezultată a fost aruncată într-o gură de canal. 19-20 decembrie 1989 Dacă la 19 decembrie oficialităţile (Radu Bălan, Ştefan Guşă) i-au vizitat pe muncitorii nemulţumiţi de prezenţa masivă a forţelor de ordine în instituţii, la locurile de muncă, fără să reuşească să-i pună din nou la treabă, a doua zi au venit muncitorii în oraş, în coloane impresionante care au demonstrat că la Timişoara nu mai era nimic de făcut. Zeci de mii de manifestanţi au ocupat Piaţa Operei. Se striga: „Noi suntem poporul“, „Voi pe cine apăraţi?“, „Armata e cu noi“, „Nu vă fie frică, Ceauşescu pică“. În acelaşi timp şi sediul C.J. al P.C.R. era înconjurat de coloane de muncitori. Aici au sosit Emil Bobu şi Constantin Dăscălescu, trimişi de Elena Ceauşescu să liniştească Timişoara. O delegaţie a manifestanţilor a fost primită pentru a discuta cu înaltele personaje politice, dar nu s-a putut găsi un limbaj comun. Cererile timişorenilor (demiterea Guvernului şi a lui Ceauşescu în primul rând) îl fac să pălească pe Dăscălescu şi să exclame: „Sunteţi nebuni!“. În faţa mulţimii, Dăscălescu promite să elibereze arestaţii. Totodată, anunţă că, la ora 19.00 (20 decembrie), Nicolae Ceauşescu va răspunde, într-o intervenţie televizată, tuturor problemelor puse de timişoreni. După un scurt frison de teamă provocat de inflexibilitatea şi aroganţa lui Dăscălescu şi a lui Bobu (care se grăbiseră să se întoarcă la Bucureşti) şi de cuvântarea lui Ceauşescu (huiduită de cei prezenţi în Piaţa Operei), în care era vorba tocmai de huliganii de la Timişoara, Piaţa Operei a fost mereu plină, iar în balcon s-au perindat mulţi timişoreni care, vorbind mulţimii, o îndeamnau să se organizeze, convinşi că vor fi un oraş liber, poate şi într-o ţară liberă. A doua zi în gările oraşului au sosit câteva garnituri de tren cu muncitori din fabricile şi uzinele Olteniei. Unul dintre ei explica din balconul Operei cum au ajuns la Timişoara: „Ieri dimineaţă, ne-au adunat la ieşirea din schimb în curtea fabricii, unde tovarăşul director împreună cu secretarul de partid ne-au comunicat că la Timişoara ungurii şi huliganii au devastat oraşul. Trebuie să mergem acolo şi să înăbuşim această revoltă. Am primit câte două conserve şi o pâine, după care, îmbrăcaţi în hainele gărzilor patriotice şi cu o bâtă în mână, am urcat în trenul special cu direcţia Timişoara. Acum am văzut, împreună cu colegii mei, că lucrurile nu stau chiar aşa“. (va urma)