Dacă Badea Cârţan a avut nevoie de o lună şi jumătate ca să ajungă pe jos la Roma, asta nu înseamnă că drumul nostru, străbătut în condiţii moderne, nu a avut parte de peripeţii. La nici 50 de km de Roma, pe când rulam pe autostradă, s-a auzit o groaznică bubuitură în partea de sus a autocarului, unde erau tinerii. Am crezut că e vorba de o pană, şoferul a tras imediat pe dreapta, iar câţiva copii au năvălit la "parterul" mastodontului pe roţi, strigând înspăimântaţi că un obiect a lovit ultimul geam din partea stangă a autocarului şi s-a preschimbat în zeci de mii de cioburi mici, împrăştiate în toată jumătatea din spate a acestuia. Accidentul s-a petrecut în jurul orei 15.30. Noroc că lângă geamul pulverizat două fete aţipiseră şi nu au avut ochii deschişi la momentul impactului. Totuşi, s-au rănit în fărâmicioarele de sticlă. După o jumătate de oră şi-au făcut apariţia carabinierii. Ce se întâmplase? Un grăbit şi zănatic zugrav italian, în timp ce conducea un Citroen cu număr de înmatriculare BG-136 CW, a accelerat foarte mult, ca să ne depăşească. Un panou metalic, legat deasupra portbagajului autoturismului său, s-a desprins din legăturile cu sfoara şi, forţat de curentul de aer ce a pătruns pe sub el, s-a înălţat în aer, a rupt legăturile fragile şi a lovit cu putere ultimul geam din stânga spate al autocarului. În cădere, panoul a mai lovit încă două autoturisme care au oprit ca şi noi. Zugravul a oprit şi el nărăvaşul lui autoturism alb, semnalizat de ceilalţi participanţi la trafic. Carabinierii sosiţi la locul faptei l-au luat la întrebari şi i-au întocmit proces verbal de contravenţie. Cele două fete lovite de cioburi au fost duse cu ambulanţa la un spital din apropiere, spre a fi examinate medical.
Toată lumea a coborât din autocar, iar câţiva curioşi s-au dus la politiştii italieni care îl anchetau pe zugravul care ne-a "feştelit" bine în drum spre Cetatea Eternă. Ne-am urnit din loc abia la ora 17.20, pierzând aproape patru ore cu ancheta. Am fost apoi nevoiţi să căutăm cu ditamai nămetenia de autocar Spitalul Aurelia din apropierea Romei, unde fuseseră transportate fetele. În fine, după ce le-am recuperat, acestea primind necesarele îngrijiri medicale, am continuat drumul.
Exact la ora 18.42 intram în Roma, mulţumindu-i lui Dumnezeu că nu a fost mai rău: panoul zugravului putea să izbească chiar geamul din faţă al autocarului, unde era şoferul şi atunci s-ar fi întâmplat un accident mult mai grav.
Din cauza neferictului incident, ziua de vizitare a Romei este pierdută, dar totuşi ţinem să vedem Biserica "Sfântul Petru", aşa că şoferul ne duce cu autocarul - deschis ca o rană - până în apropierea măreţei basilici, în timp ce se însera bine.
Ca o recompensă pentru incident, o auzim deodată pe Eva, patroana firmei de turism, anunţând, parcă pentru a ne scoate din starea letargică în care zăceam: "Acum urmează o surpriză: vom vizita Roma by night".
Acest anunţ a fost de natură să ne dezmorţească de-a binelea şi să ne bucure chiar... Nu era prevăzut în program o Romă by night. Coborâm cu toţii şi privim fascinat cupola luminată a basilicii construite lângă locul de supliciu al primului episcop al Romei. Suntem atraşi de acea lumină parca hipnotică şi ne îndreptăm cu toţii spre ea. Am uitat de accident, de enervarea pricinuită de lentoarea anchetei de pe autostradă, de sperietura cu fetele accidentate, am uitat totul. Acum nu mai exista decât acea lumină proiectată divin pe cerul Romei, o lumină tainică, maiestuoasă şi care leagă pământul întreg de cer şi care ne atrage cu o putere nebănuită. Nimeni nu mai scoate un cuvâant, au amuţtit toate discuţiile şi măruntele bârfe, înaintea măreţei minuni a lui Dumnezeu.
Este ora 19.45 şi notez cu grijă această ora astrală a întâlnirii mele cu Vaticanul, cu Biserica "Sfântul Petru". Mă răcoresc cu apa din fântana arteziană din apropiere. Câţiva trecători curioşi se uită intrigaţi la grupul nostru stingher şi noptatec, aflat în vizită la o oră atât de neobişnuită.
După vizitarea centrului Romei aproape de miezul nopţii, în care ni s-au arătat geamurile apartamentului papal şi loja unde ţine slujbele şi anunţurile de Paşti "urbi et orbi", precum şi hornul de pe care a ieşit nu de mult fumul alb, anunţând alegerea papei Benedictus al XVI-lea, am făcut fotografii nenumărate lângă piaţa plină de scaune albe, aşteptându-şi parcă vizitatorii.
Suntem la o săptămână după Paştele care a coincis în aceeaşi dată şi pentru catolici, şi pentru ortodocşi, fapt mai rar întâlnit. De aceea au rămas scaunele adunate în ordine în întreaga piaţă a Sfântului Petru. Eva sună adunarea pentru că trebuie să ajungem la Lido di Ostia, la Castel Fusano, unde avem "încartiruirea". Campingul se întinde pe o suprafaţă mare şi este în întregime situat într-o pădure de pini.
Camera familiei noastre are patru paturi, există o baie cu duş, avem căldură la discreţie şi apă caldă, iar aerul tare şi proaspăt din pădurea cu pini uriaşi cu coronament la mare înălţime, ca o umbrelă veşnic verde şi inaccesibilă, ne îmbie la un somn binevenit. Dormim frânţi de oboseală pentru ca a doua zi să pornim dis-de-dimineaţă, după luarea micului dejun într-o cantină imensă, să recuperăm ziua pierdută din cauza accidentului.

13 aprilie, ora 11.00

Cu toată graba noastră, am răzbit destul de târziu la Roma. Dar de cum am coborât din autocar, am pornit aproape în goană după ghidul nostru, prof. Victor Albu, care, dintre toate capitalele Europei, se regăseşte cel mai bine la Roma, după cum spune chiar el: "Nu dau o Romă pe şapte Parisuri". Chiar că se trage ghidul nostru de la Râm... După parcurgerea mai multor străzi, vedem în depărtare o coadă uriaşă de oameni. Nu e coadă la carne sau lapte, ca în Romania de pe vremuri, ci la intrarea în Capela Sixtină, în spatele zidului imens de cărămizi vechi. Ne-am aşezat cuminţi la coada... cozii şi am observat că, la început, înaintăm incredibil de repede, dar apoi înaintarea lâncezeşte. Peste drum, cafeneaua "Risorgimento" ne face parcă în ciudă, când îi vedem pe clienţii ei desfătându-se la o cafea şi discuţii. Noi ne pipăim sticlele de apă minerală care ne vor fi de mare folos pe măsură ce se încălzeşte. Stăm la o coadă înşelătoare, îi vezi capătul, dar după ce ajungi acolo, constaţi că ai atins abia alt colţ al palatului Vaticanului.
"Bine că suntem abia în aprilie, îmi spune un însoţitor din Oradea, ce ne-am fi făcut aici în lunile iulie sau august?" Într-adevăr, ghidul mi-a spus că pe timpul verii, la coada pentru intrarea în Muzeul Vaticanului, multe persoane mai în vârstă leşină şi sunt duse cu salvarea, care adulmecă prin preajmă, fulgerând cu luminile zidurile Cetăţii Sfinte. Pe măsură ce înaintăm, ca un făcut, constatăm cu neplăcere şi uimire că sporovăitoarea coadă devine din ce în ce mai groasă.
Ca să treacă mai repede timpul încep să citesc şi să notez inscripţiile de pe ziduri, încercând să le şi traduc: Angelis suis mandabit de te studiante in omnibus viis tuis: "A trimis îngerii săi să te cerceteze în toate căile tale." Acele inscripţii au rămas şi sunt fragmente găsite aici după demolarea porţii îngerilor a vechiului zid al Vaticanului (frammenti della demolita porta angelica). Văd apoi basoreliefurile a doi îngeri şi în mijlocul lor, imaginea a două chei încrucişate şi peste ele tiara papală, binecunoscutul simbol al Vaticanului.
Înaintăm şi noi cu răbdare angelică, dar cu cât ne apropiem parcă ne pierdem cumpătul: mai multe grupuri de tineri se insinuează pe sub sforile întinse pe lângă trotuarul de lângă zidul Vaticanului şi îngroaşă coada noastră, dar şi obrazul lor. Unii turişti protestează timid, fără de niciun folos, însă, dar niciun carabinier sau gardian papal nu este de faţă să constate din ce pricini sunt aici discuţii şi se îngroaţă coada spre intrarea la muzeul cel mai bogat din lume în antichităţi arheologice.
În fine, la ora 11.50, observ în faţa mea cuvintele entrata (entrance) de la intrarea în vestitul muzeu şi... dintr-odată aud... o melodie românească. Un cerşetor invalid cântă rezemat de zidul Vaticanului, bătrân şi chinuit de căldura de afară. Am aflat că era din Curtea de Argeş şi câştiga binişor din mila turiştilor. Ajungem în sfârşit la biglieteria să cumpărăm bilete. Este deja ora 12.20 şi abia acum intrăm la minunea cea mult aşteptată.
În curtea muzeului Vaticanului se învârte un glob imens lângă o inscriptie din Divina Comedie a lui Dante Alighieri: "La faccia sua mi parea longa e grossa come la pina di San Pietro a Roma" ("Faţa sa îmi părea lungă şi mare ca şi barba Sfântului Petru la Roma). În sala rotonda poate observa statuia unui Hercule uriaş cu ghioaga alături şi o sumedenie de statui, iar la biblioteca am văzut o hartă uriaşă cu toate provinciile Italiei.

Istoria Vaticanului a început acum mai bine de două mii de ani, când împăratul Nero, în anul 67 d.H., cerea ca episcopul Romei să fie crucificat în clădirea noului său Circ dincolo de Tibru. Apostolul Petru a suferit moarte martirică. Un român care ar putea creştina un ateu convins (Quo vadis?, de Henrik Sienkiewicz) relatează acest episod: îngrozit de pedeapsă, Sfântul Petru fuge din Roma, se întâlneşte cu Domnul nostru Iisus Hristos, iar fugarul îl întreabă: "Quo vadis, Domine?" (Unde te duci, Doamne?). Iisus a răspuns pe dată: "Mă duc la Roma ca să mă crucifice a doua oară!".
Cuprins de ruşine, apostolul Petru s-a întors la Roma şi a cerut să fie crucificat cu capul în jos pentru că se considera nedemn de o răstignire ca a lui Iisus.
După moartea Sf. Petru, credincioşii l-au îngropat într-un cimitir apropiat de locul martirajului său. În secolul al II-lea după Hristos a fost construit acolo un "saccelum" care încă există. În secolul al IV-lea d.H., împăratul Constantin a construit prima biserică. În anul 1377, după reîntoarcerea papalităţii de la Avignon din Franţa, pontifii Romei au decis să plaseze pentru totdeauna reşedinţa papală de la Sf. Ioan de Lateran la Sf. Petru. În anul 1506, papa Iuliu al II-lea l-a însărcinat pe Bramante să construiască o nouă biserică.
Statul Vatican a pierdut majoritatea teritoriilor sale după unificarea Italiei în 1860 şi redevine un stat independent în 11 februarie 1929, odată cu semnarea Tratatului de la Lateran, încheiat între Italia lui Mussolini şi Sfântul Scaun (Santa Sede).
Statul Vatican, deşi se întinde doar pe 44 ha, este unul dintre cele mai puternice state din lume în privinţa influenţei sale diplomatico-religioase, papa fiind capul spiritual şi religios a sute de milioane de catolici răspândiţi pe tot globul pământesc. Statul Vatican bate monedă proprie, emite preţioasele sale timbre şi editează propriul său cotidian intitulat "Osservatore Romano".
Am văzut celebrele gărzi eleveţiene care îl apără pe Papă. Strălucesc de departe în coloritul lor viu, parcă de arlechin, într-o piesă de teatru istoric în aer liber, aşteptându-l parcă pe eroul lor, Wilhelm Tell. Istoria acestor gărzi începe încă înainte de încartiruirea lor în cetatea Vaticanului. Încă din secolul al XIV-lea, elveţienii erau cunoscuţi în toată Europa datorita staturii lor impresionante, dar şi vitejiei lor în luptă şi fidelităţii lor admirabile. Nenumăraţi suverani din Europa au angajat trupe de elveţieni spre a le fi gărzi de corp sau trupe de elită. Aşa că nu este de mirare că în secolul XV mai mulţi helveţi erau în serviciul Sfântului Scaun. În anul 1505, papa Iuliu al II-lea a înrolat 200 de elveţieni pentru supravegherea palatelor pontificale. În anul 1527, în timpul teribilului asalt al împaratului Carol Quintul al Austriei, gărzile elveţiene, cu preţul unor foarte grele pierderi de vieţi omeneşti (147 de oameni, din 200), au permis retragerea papei Clement al VII-lea de a se refugia în castelul San Angelo. Funcţia actuală a gărzilor elveţiene este de a proteja persoana papei în antecamera sa, în biserica şi în piaţa Sfântului Petru, şi de a controla intrările exterioare ale cetăţii Vaticanului. În curtea octogonală a muzeului nu am văzut însă picior de gardian papal. Ce să caute un helvet aflat în simbria papei acolo? Să-l ajute pe bietul Laokoon în lupta sa naprasnică cu şerpii, după ce le-a spus troienilor strânşi în număr mare lângă Calul troian: "Quidquid id est, timeo Danaos et dona ferentes"? (Orice ar fi, mă tem de greci chiar şi atunci când aduc daruri).