Dacă "Dascălul Neamului" - Nicolae Iorga - vorbea despre ţara în care trăim spunând: "România aceasta este o ţară înconjurată de români", suntem adesea nevoiţi să constatăm că români au fost şi sunt şi în alte locuri din lume, şi, vorba nemuritoare a exilatului (în SUA) Jean Moscopol: "Tot ce-i românesc nu piere". Autoguvernarea pe Ţară a Românilor din Ungaria (AŢRU) a obţinut în anul 2006 finanţare (35.000 RON) de la Departamentul pentru Relaţiile cu Românii de Pretutindeni din cadrul MAE român pentru Proiectul "Realizarea Pieţei Pomuţ şi a bustului generalului Gheorghe Pomuţ" - iniţiativa datând din 2004. Casa în care s-a născut generalul Pomuţ se află în "Oraşul Mare Românesc" din Gyula, cartier unde urmează să fie amenajată piaţa. Generalul american George Pomutz (Gheorghe Pomuţ - după cum a fost înregistrat numele său în registrul actelor bisericeşti de către preotul român ortodox care l-a botezat) s-a născut la 31 mai 1818, la poalele Cetaţii Julei (Gyula), într-o familie românească. După înabuşirea Revoluţiei (1849), emigrează în Lumea Noua, iar în 1861, la izbucnirea Războiului Civil, se înroleaza ca voluntar în armata Nordiştilor. Avansează repede în ierarhia militară, în doar trei ani, de la locotenent, ajunge colonel, iar în 1865, ca recunoaştere a meritelor militare, Senatul american îi confera gradulul de general. La un an de la terminarea Războiului de Secesiune este numit consul al Statelor Unite în Rusia, cu reşedinţa la Sankt Petersburg. În calitate de consul general al SUA, poartă tratative cu oficialitatile ţariste ruseşti în scopul cumpărării Alaskăi (tranzacţie perfectată în cele din urmă pentru numai 7,2 milioane de dolari) şi participă la încheierea primului Tratat americano-rus. A fost menţinut în această înaltă poziţie timp de 12 ani datorită abilităţilor sale diplomatice, iar când este rechemat în America el rămâne mai departe în Rusia, unde va muri sărac, la 12.10.1882, fiind înmormantat în cimitirul din Smolensk. În 1944, Guvernul SUA "lansează la apă" o nava de război cu numele "General Pomutz", ca o recunoaştere a meritelor bravului oştean şi distinului diplomat. Din cei 500.000 de români încorporaţi în armata austro-ungară la începutul Primului Război Mundial, circa o treime au "căzut" prizonieri în Rusia, Italia, Franţa, pe ţărmul Mării Adriatice, în Orientul Mijlociu etc. Câteva mii dintre aceşti prizonieri au ajuns apoi în Statele Unite ale Americii, unde, înainte de 1914, emigraseră alţi circa 150.000 de români. În contextul în care se vorbea deja că Statele Unite urmau să intre în război alături de Antantă, în martie 1917, Guvernul I.I.C. Brătianu a desemnat şi trimis în America o delegatie din care făcea parte şi tânarul sublocotenent Vasile Stoica. Acesta, sibian de origine, fugise din Ardeal şi se înrolase în armata română. Delegaţia se deplasa în America "cu scopul de a înfiinţa o legiune română şi de a pleda, în această privinţă, prin toate mijloacele, pe lângă autorităţile S.U.A. şi printre românii aflaţi aici". În acelaşi context s-a petrecut şi desemnarea primului reprezentant diplomatic român în S.U.A., sosit la Washington, în persoana doctorului Constantin Angelescu. Vasile Stoica, împreună cu protopopul Ioan Podea (viitorul Episcop), a contribuit esenţial la crearea, în 5 iulie 1918, a Ligii Naţionale Române din America (organizaţie politică de acţiune patriotică, ce-l avea pe Stoica preşedinte, iar pe protopopul Ioan Podea vicepreşedinte). Liga reunea 182 organizaţii şi parohii, iar la sfârşitul lui 1918 avea înregistrate 15.000 de cereri ale românilor dornici de a pleca pe front în Europa. Adresându-se atunci oficial Ligii, congresmanul american Cooper arăta că "… românii din America, în proporţie cu numărul lor, au dat Statelor Unite mai mulţi soldaţi decât oricare alt popor din America. Jertfa acestor voluntari - a mai spus el - nu este a noastră, ci a neamului românesc, în primul rând". La 26 octombrie 1918 (la doar două săptămâni după redactarea actului solemn din casa lui Aurel Lazăr - aflată şi astăzi pe strada cu acelaşi nume din Oradea), în aceeaşi sală şi la aceeasi masă unde se semnase în anul 1776 "Declaraţia de independenţă" a SUA, reprezentanţii românilor au semnat o declaraţie proprie de independenţă, manifestare amplu redată în presă şi care a avut ecou şi cadrul opiniei publice din America. Legăturile românilor din S.U.A. cu autorităţile americane ale timpului, inclusiv cu preşedintele Wilson, sunt bine reflectate în Petiţia Episcopiei române ortodoxe din Statele Unite ale Americii de Nord, adresată Preşedintelui la 15 noiembrie 1918, deci în preajma convocarii Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia. Documentul reamintea preşedintelui american că "… dorinţa noastră nemăsurată şi dreaptă este unirea Transilvaniei, Banatului şi Bucovinei cu România" şi că românii "nu vor răzbunare, vor dreptate şi libertate, vor să pună capăt suferinţelor lor şi să creeze în Răsăritul (Centrul - n.n) Europei o ţară democratică, în care frăţietatea, egalitatea şi libertatea politică şi religioasă să domnească peste toţi cetăţenii ei, fără deosebire de naţionalitate". Despre români din America vom mai vorbi şi cu alte prilejuri, astăzi însă ne oprim aici, dorind ca spiritul Petiţiei să ne pătrundă poate mai mult ca oricând acum când tocmai am sărbătorit "Ziua Europei".