"... Istoricul trebuie să-şi stăpânească pasiunea. Să se ferească mai cu seamă de dorinţa de a dovedi! Rolul său nu-i de a condamna sau exclude, ci de a accepta şi explica - rol cu atât mai necesar într-o vreme în care s-a încetăţenit obiceiul de a judeca fără a citi şi de a nega fără a încerca să înţelegi."
Pierre de Boisdeffre

Romanizarea este un proces istoric de o importanţă deosebită, ce are imense consecinţe etnice, lingvistice, politice şi culturale pentru istoria Europei şi se poate compara, prin proporţiile sale, cu indoeuropenizarea din mileniile III-II î. H. sau cu perioada marilor migraţii din primul mileniu al erei creştine.

Cum s-a ajuns la romanizarea Daciei?
Premisele romanizării au existat cu două secole înaintea cuceririi Daciei de către Traian prin relaţiile daco-romane în plan economic, cultural, iar în unele momente chiar politic. În urma celor două războaie crâncene de la începutul secolului II d. H., Dacia este transformată în provincie romană (106, d. H) şi începe romanizarea oficială efectivă. Romanizarea Daciei, nu numai Transilvania, Banatul şi Oltenia, ci întreg teritoriul statului format de Burebista, s-a aflat sub influenţa romană, şi la fel ca în alte provincii ale statului roman a fost determinată de factorii ce au avut o acţiune general valabilă: armata (formată din aproximativ 55.000 de militari), administraţia, urbanizarea (cele 11 oraşe întemeiate de romani), recrutarea locală (12 unităţi militare formate în totalitate din daci, constituite, în secolul II şi în prima jumătate a secolului III, atestate epigrafic în tot Imperiul), comerţul, imensa circulaţie a oamenilor, ideilor şi produselor, relaţiile cotidiene, căsătoriile mixte, cultura, religia. Romanizarea Daciei este vizibilă în domeniul etnic şi lingvistic, economic, în viaţa socială şi spirituală, artă, legislaţie, dar şi în instituţiile provinciei. Toate acestea sunt dovedite de monumentele sculpturale, toponimia şi hidronomia majoră, de cele aproximativ 4.000 de inscripţii latine alături de celelalte vestigii arheologice, circulaţia monetară, modul de viaţă şi organizarea celor 11 oraşe, mediul rural în totalitatea sa.

De ce daco-romanii au dăinuit şi după 271?
Autohtonii geto-daci nu au suferit o înfrângere totală în 106 d.H., ci doar armata lor a fost învinsă de redutabila forţă romană şi numai o parte a teritoriului fostei Dacii - Transilvania, Banatul şi Oltenia - a format noua provincie romană Dacia, restul fostelor zone ale statului lui Decebal au rămas în stăpânirea dacilor liberi care au păstrat legăturile cu fraţii lor din interioriul provinciei Dacia, materializate prin schimburi economice şi culturale.
Continuitatea geto-dacă în vechea vatră este demonstrată de cercetările arheologice care au identificat peste 300 de locuri cu urme de aşezări rurale (vicus, pagus), agricole, de păstori, centre de olărie, cimitir şi grupuri de morminte, alături de cele ale lucrătorilor din minele metalifere, cariere de piatră sau ocnele de sare, care aparţin în mare parte băştinaşilor. După componenţa populaţiei, satele sunt autohtone, locuite de colonişti şi mixte. În Dacia Romană se cunosc 12 complexe funerare - necropole şi grupuri de morminte, ce încep cel mai devreme sub domnia lui Traian sau Hadrian, continuă în secolele II şi III până la retragerea lui Aurelian şi chiar după aceea şi care pot fi atribuite populaţiei autohtone geto-dace din interiorul provinciei. Majoritatea mormintelor sunt de incineraţie, iar concluzia se impune de la sine: persistenţa ritualului funerar geto-dacic nu ar fi avut niciun sens dacă populaţia geto-dacică însăşi nu ar fi dăinuit în continuare şi sub stăpânirea romană.
În cele 25 de castre, inclusiv în aşezările civile dependente de acestea, s-a descoperit ceramică dacică, dovadă a contactelor şi legăturilor băştinaşilor din zonă cu soldaţii legiunilor şi formaţiilor auxiliare sau cu familiile acestora din aşezările civile dezvoltate de pe lângă castre. Acelaşi fenomen se observă şi în celelalte provincii romane, unde populaţia formată în majoritate din autohtoni din zona castrelor - territorium militare, era obligată să efectueze tot felul de munci şi corvezi pentru garnizoanele romane. Considerăm că Dacia nu a făcut excepţie în această privinţă. Descoperirea celor peste 100 de tezaure monetare în Dacia, din care 16 pot fi atribuite autohtonilor, care conţin un nucleu mare de monede republicane şi ale împăraţilor din secolul I d. H., anterioare cuceririi Daciei, alături de denari din secolele II-III d. H., dovedesc că acumularea începuse înainte de 106 d. H. şi a continuat în secolul II d.H., operaţie ce nu putea fi făcută decât de autohtonii geto-daci. Autohtonii geto-daci nu au fost exterminaţi de romani, ci în urma distrugerii vechilor cetăţi geto-dace în cursul celor două războaie, aşezările rurale au devenit "căminul" acestora, pe când oraşele întemeiate de romani au devenit, la începutul provinciei Dacia, locul vieţii aproape exclusive a romanilor. Dar de aici, din zonele rurale, geto-dacii vor participa foarte activ la viaţa provinciei şi a Imperiului Roman, vor reprezenta un rezervor etno-demografic, vor ajunge la un important rol politic (pe scaunul imperial de la Roma se vor aşeza împăraţi de orginie geto-dacă, în cursul secolelor III-IV), după anul 271 vor umple vidul politic din Dacia după retragerea armatei şi administraţiei romane la sudul Dunării.

Contopirea dacilor şi romanilor a fost un proces istoric îndelungat şi de mari proporţii, o mutaţie social-politică şi organizatorică structurală. Chiar dacă este adus în discuţie adeseori, acest proces înseamnă adoptarea limbii latine, preluarea civilizaţiei romane, proces real, rapid şi ireversibil, realizat în cele 17 decenii de stăpânire romană efectivă şi neîntreruptă. Datele şi scrierile antice probează că procesul a continuat şi după Aurelian, fiind desăvârşit până în secolul VI d. H.