Ce sentiment poate avea un scriitor român ortodox, şcolit la un liceu greco-catolic, cum este chiar cazul celui care scrie rândurile de faţă, în faţa marii Basilici a Sfântului Petru din Roma? Un sentiment benefic şi inspirat de graţia divină, precum că diferendele dintre ortodocşii şi greco-catolicii din Transilvania trebuie să se rezolve în spiritul dragostei frăţeşti sincere şi altruiste, dincolo de orice tendinţă păguboasă de a se considera mai presus, fie din partea unora, fie din partea altora. Cred că viaţa noastră e atât de nemeritat de scurtă şi avem atâtea probleme încât cu greu mai poţi găsi un mic răstimp în care să cauţi să-ţi salvezi sufletul.

Un astfel de moment de graţie cred că am trăit în acea de neuitat zi de 13 aprilie 2007 în faţa celei mai mari biserici din lumea creştină, dacă o neglijăm pe cea din Coasta de Fildeş. Biserica Sfântul Petru (în italiană "Basilica di San Pietro in Vaticano") are o lungime de 186 m, înălţimea de 119 m, precum şi o suprafaţă de 15.000 mp. Cu toate acestea, nu este catedrala papală, aceasta fiind Basilica San Giovanni in Laterano. Întregul nostru grup de turişti din Oradea şi Beiuş conştientizează parcă momentul unic al excursiei. Rugăciuni tăcute se înalţă spre cerul senin şi apoi aparatele foto ţăcăne lacome să surprindă imaginea faţadei în stil baroc dominată de statuile lui Iisus Mântuitorul, Sfântului Ioan Botezătorul, precum şi a încă 11 apostoli, statuia Sfântului Petru fiind înăuntrul bisericii. În mijlocul faţadei se află cea mai cunoscută "loggia" din lume, de unde Papa transmite binecuvântarea sa pascală "Urbi et Orbi" (oraşului Roma şi lumii întregi - de la "urbs, urbis - oraş şi "orbis terrarum" - globul pământesc).
Basilica creştinatăţii occidentale a reprezentat un mare vis care a început să prindă viaţă încetul cu încetul. Între 319-329 a fost construită de împăratul Constant, fiul lui Constantin. În această biserică a fost încoronat împăratul Carol cel Mare în anul 800 de către Papa Leon al III-lea şi apoi împăraţii Lothar, Ludovic al II-lea şi Frederic al III-lea, cel căruia i se atribuie deviza A.E.I.O.U. ("Austria est imperare orbi universo" - "Austriei îi este hărăzit să conducă întreaga lume"), formulă folosită de Casa de Habsburg, fără o bază reală.


La o mie de ani de la înălţarea sa, aşezământul religios din Roma era însă în ruină deplorabilă şi decădere. Energicul şi ambiţiosul Papa Iuliu al II-lea construieşte, din 18 aprilie 1506, o nouă biserică de o mărime nemaivăzută până atunci, din blocuri de travertin aduse din Tivoli, edificiul fiind terminat abia în 1612 sub pontificatul Papei Paul al V-lea. Biserica este sfinţită în 18 noiembrie 1626 de către Papa Urban al VIII-lea. Câte genii ale Italiei nu au concurat la înălţarea măreţei biserici? Arhitectul Bramante a dăltuit-o în mintea şi inima sa, înainte de a o trece pe planşă, Michelangelo a executat cu măiestrie o cupolă uriaşă, Raffael Sanzio a modificat proiectul original de cruce greacă cu crucea latină, Carlo Maderno a completat faţada de gigantica orânduire a coloanelor şi pilaştrilor corintici, ritmând cu marele portic central şi arcadele laterale, Bernini a desenat planul imensei pieţe cu vestitele sale colonade, închipuind două palme uriaşe proteguitoare... Fra Giocondo, Raphael, Giuliano da Sangallo, Baldassare Peruzzi, Antonio da Sagallo cel Tanar şi, în final, Michelangelo... Munca atâtor maeştri a întrecut până şi măreţia palatului lui Solomon din antichitatea ebraică.
Când intri, păstrând tacerea cea mai deplină, în interiorul bisericii nu se poate să nu rămâi amuţit de uimire. În primul rând, dimensiunile ei te copleşesc. Planul bisericii, fiind în cruce latină cu trei "nave", îţi dă impresia unei impărăţii cereşti, coborâte pe pământ. Între stâlpii navei centrale de la transept la absidă, poţi să numeri 39 de nişe cu statui ale întemeietorilor de ordine catolice-religioase, alături de o mulţime de alte statui din marmură, travertin tare, bronz, lângă mormintele Papilor Alexandru al II-lea (executat de Bernini), Inocenţiu al VIII-lea (executat de Pollaiolo) şi statui făurite de Antonio Canova.
Înăuntrul marii basilici, credincioşii se adună în faţa grupului statuar "Pieta" al lui Michelangelo, opera de tinereţe a marelui artist, situată, cum intri, pe partea dreaptă, iar la capătul naosului se gaseşte statuia în bronz a Sfântului Petru. Imaginea mamei îndurerate cu fiul dat jos de pe cruce a devenit o temă universală pe care toţi marii artişti, sculptori ori pictori, nu au ratat-o. Omenescul şi, totodată, divinul se unesc în această ipostază într-un mod dramatic, sfâşietor: pe genunchii mamei, fiul răpus redă umanitatea îngenuncheată în faţa omnipotenţei morţii, dar şi nădejdea că o atât de cumplită suferinţă nu poate să aducă decât mântuirea şi învierea din morţi. Byron spunea despre Roma că este în mod esenţial "oraşul sufletului" şi că ne ajută cel mai mult să conştientizăm "nimicnicia noastră". Cum să nu te simţi un nimeni, un nimic, un vierme în faţa unei minuni dumnezeieşti?

"Tu es Petru et super hanc petram..."
Stilul baroc a apărut nu întâmplător la Roma, fiind susţinut printr-o intensă campanie papală şi destinat să preschimbe urbea într-un loc de o frumuseţe nemaîntâlnită în lume, "ad majorem Dei gloriam". Aici îl întâlnim pe Moise imortalizat într-o statuie de trei metri înălţime, operă a lui Michelangelo şi despre care biograful artiştilor italieni, Giorgio Vasari, spunea că "nicio operă modernă nu se va apropia vreodată de frumuseţea acesteia". Dimensiuni urieseşti au şi statuile din biserica Sfântului Petru pentru a păstra proporţiile cu dimensiunile interiorului: heruvimii au o înălţime de 2 metri, exact cu mărimea literelor din mozaic ale frizei ce înconjoară baza cupolei şi pe care scrie: "Tu es Petru et super hanc petram aedificabo ecclesiam meam et tibi dabo clives regni caelorum" - "Tu eşti Petru şi pe această piatră voi clădi biserica Mea şi ţie îţi voi da cheile Împărăţiei Cerurilor").
Chiar sub marea cupolă a bisericii se înalţă o minune de orfevrarie în bronz nepieritor, altarul papilor, sub un baldachin înalt de 29 m, început în 1624 şi inaugurat de sărbătoarea de Sanpetru în 1633, opera a maestrului Bernini şi care adăposteşte scaunul episcopal al sfântului (cathedra Petri), tron ce se sprijină pe statuile viguroase a patru sfinţi învăţători ai bisericii: Sf. Ambrozie, Sf. Augustin, Sf. Atanasie şi Sf. Ioan Gură de Aur. O atât de mare cantitate de bronz a obligat pe Papa Urban al VIII-lea să aducă "materia primă" din păgânescul Pantheon. Din vecinătatea baldachinului uriaş se poate coborî în grota Vaticanului, de fapt, o criptă unde sunt păstrate vestigii ale clădirii iniţiale, un vechi cimitir, unde ar fi fost şi mormântul Sf. Petru, locuri de veci ale unor papi, cardinali, dar şi prinţi laici.
În interiorul bisericii a trebuit să mă răsucesc bine şi să-mi întind gâtul la maximum ca să pot citi literele care înconjoară ca un brâu interiorul şi care redau pasaje din Noul Testament în limba latină, dar câteva erau şi în limba greacă.
De o individualitate şi frumuseţe aparte sunt capelele din interiorul mării biserici, cea mai cunoscută fiind, bineînţeles, cea care adăposteşte grupul statuar Pieta, sculptată între 1499-1500 de Michelangelo pentru cardinalul Giovanni Bilheres, capela Sf. Sebastian adăpostind monumentul lui Papa Pius al XII-lea, iar o altă capelă adăposteşte un grup statuar în marmura ce redă întâlnirea dintre Papa Leon I cel Mare şi Attila, legat de momentul extrem de dramatic în care acest episcop roman a iesit în calea năvălitorului, rugându-l să cruţe Roma, rugăminte îndeplinită de temutul migrator.
Un bazin din porfir curat, amenajat de Carlo Fontana, pornind de la ideea unui sarcofag antic, reutilizat apoi pentru îngroparea Papei Othonne, aminteşte de taina botezului întru Hristos Mântuitorul nostru, după cum nu trebuie uitat nici "Sepulcrum sancti Petri apostoli" (mormântul Sfantului Apostol Petru).

De amicitiae
Înainte de a părăsi biserica în care parcă îţi e milă să calci pe podea, mi-am adus aminte iar de prietenul catolic, poetul şi traducătorul Johann Josef Soltesz. După înălţarea fumului alb pe coşul Palatului Vaticanului, după ce 120 de episcopi şi arhiepiscopi catolici din lumea întreagă au deliberat în Capela Sixtină pentru a alege un papă german, gândul poetului catolic din Satu Mare a fost acela de a pleca spre Roma cu tolba de sonete traduse în nemţeşte în spinare. În amintirea şi spre pomenirea acestui prieten drag redau acum un sonet consacrat chiar Sfântului Petru la Roma:
Sankt Peter in Rom
"Ich bin Christi Todesopfer nichtwurdig,
weil ich Ihn dreinmal im Stich gelasssen habe,
und hab Ihm kaum gefolgt,oh,wie schade,
dass gerade ich hab gegen Gott gesundigt.
Ich bin der Abschaum aller Verrater,
erster im Verrat, letzter in der Treue,
nun hilft keine Busse, auch keine reue,
ich brachte ins trockene die Schafchen.
Ich nehme das Urteil bedingungslos an,
schlagt mich ans Kreuz mit dem Kopf nach unten,
kommt mit dem Essig nur ruhig heran,
mein Gewissen ist unrein, zerschunden,
zur Busse bereit, so hart ich nur kann,
bleibe mit Jesu fur immer verbunden."
Aceasta este ilustrarea nemţească a sonetului meu pe care l-am îngânat ades, în umbra Palatului Vaticanului, regretând lipsa acestui om deosebit, care a fost poetul Johann Josef Soltesz:
"Eu nu sunt demn să mor aidoma Lui!
De El m-am lepădat trei ori la rând
Şi nici nu l-am urmat atuncia când
Vestit-a Raiul atârnat în cui.
Mai mare trădător ca mine nu-i!
Primul am fost... dar ultim-la comând.
În orice clipă, Doamne, eu, Te vând
Şi Te-aş huli din nou, dar nu am cui.
Primesc osânda-n Roma la vedere,
Dar răstigniţi-mă cu capu-n jos;
În loc de apă, îmi daţi oţet cu fiere
În semn că beau la masă cu Hristos
Şi dincolo să duc a mea avere:
Ochi de năvod şi pinten de coco?".