Recent, președintele interimar al României, Ilie Bolojan, a anunțat că Palatul şi grădinile de la  Cotroceni vor fi deschise publicului. Poate puțini oameni știu că în grădinile palatului găsim vase de dimensiuni impresionante confecţionate pe vremea comunismului de către olarii Julianna Szolga Géczi și tatăl ei, Ioan Hasas, din Vadu Crişului.

Pământul slab din zona localităţii Vadu Crişului nu a făcut posibil ca locuitorii acestor meleaguri să trăiască doar din agricultură. Dar calitatea deosebită a lutului din împrejurimi a permis locuitorilor să practice meşteşugul olăritului. Vadu Crişului este singurul centru de olărit din ţară unde materia primă de prelucrare este lutul alb, din care, după ardere, rezultă o ceramică albă, luminoasă.
Primul document scris care confirmă că trăiau olari în Vadu Crişului poate fi considerat petiția pe care Erzsébet Zsólyomi, stăpâna cetăţii Şinteu (Sólyomkővár), a înaintat-o Dietei din Alba Iulia în 1639 pentru a scuti satul de obligația de a furniza cai de înlocuire pentru stația de diligențe stabilită în Vad, deoarece locuitorii săi erau olari și cizmari. Istoria olăritului din Vadu Crişului, desigur, datează cu mult mai înainte. Vadul este renumit pentru ceramica sa albă. Lutul cenușiu găsit aici nu conține oxid de fier, sau doar urme din acesta, așa că ceramica făcută din ea va fi albă după ardere, unicat în Europa.
Conform unui recensământ din 1896, cei aproximativ 50 de olari din sat au confecţionat în acel an 175.000 de oale. Cu toate acestea, Camera de Comerț și Industrie Oradea a raportat despre declinul olăritului din Vad în raportul său din 1899. În 1929, 130 de căruțe i-au reprezentat pe olarii din Vad la Târgul de la Negreni (Feketetó). Olăritul a fost cea mai prosperă în anii 1930, când peste o sută de familii se ocupau de acest meșteșug. Nu au fost niciodată atât de mulți olari în satul de pe malul Crişului Repede ca atunci, care au călătorit în lung și în lat cu vasele lor de ceramică de la Debreţin până la Timişoara.
Apoi, an de an, numărul lor a scăzut. Olaritul nu a fost niciodată o ocupație profitabilă. Din această meserie s-a putut doar trăi, printr-o muncă grea, anevoioasă, cu participarea întregii familii. Este de înțeles că, de îndată ce oportunitățile de angajare au devenit disponibile în zonă, mulți oameni au renunțat la aceasta meserie, slab profitabilă. Cei mai mulți dintre ei s-au angajați la fabrica Ceramica din localitate, Refractara din Aştileu sau la mina din Şuncuiuş. Apoi a aparut plasticul, mai ieftin şi care nu se spărgea. Astăzi, în Vadu Crişului mai funcţionează doua roţi de olărit.
Olăriţa Julianna Szolga Géczi (născută pe 20 decembrie 1939), din cauza vârstei înaintate, nu mai lucrează, dar are amintiri frumoase despre această artă.
„Într-adevăr, nimic nu este mai spectaculos decât mângâierea lutului în ritmul uniform al roţii de olar, încercând să ridice cu cele două mâini, ca pe o coloană fără sfârşit, vasul încă fragil”, ne marturiseşte Juliska neni, fiica lui Janos Hasas, un meşter olar cu o mână foarte bună.
„Mi-o plăcut olăritul de mică. Pe vremea aia era o ruşine să facă o fată treabă din asta, bărbătească, aşa că am furat meseria uitându-mă la tăticu’. Când plecau la câmp cei cinci fraţi, mă puneam la roată”, s-a destăinuit femeia, recunoscând însă că avea s-o facă şi de nevoie: „Când am rămas văduvă şi m-or dat afară de la fabrică, am tot olărit, să nu-mi las copiii să moară de foame. Așa că am început să lucrez acasă cu lutul, așa cum am învățat când eram copil”.

Vase mari pentru grădinile din Cotroceni
După ce în centrele mari de olărit din ţără niciun meşter nu a avut curajul să formeze vase impresionante, de 1,40 m înălţime şi 1,38 m diametru, faima meşterilor din Vadu Crişului a ajuns până la urechile lui Nicolae Ceauşescu. În anii ’80, trei ani al rând, între ’83 şi ’85, de primăvara până toamna, familia olăresei Szolga Geczi Juliska a lucrat la cele mai mari vase de lut din România, comandă specială pentru grădinile Palatului Cotroceni.
„Tatăl meu, fiind şi mai bătrân, nu a vrut să-și asume sarcina, ştia că niciun centru de olărit din România nu s-a angajat să le facă din cauza dimensiunii lor. Dar din moment ce nu aveam alte comenzi de la  Cooperativa Arta Crişana din Oradea, cu care aveam contract, ne-am înțeles ca le facem, mai ales ca  au promis câte 2.000 de lei pe bucată, adică atât cât era un salar pe lună. I-am spus tatălui meu ca el să dirijeze doar lucrarea. Au adus ca model o vază uriașă, de 1,40 metri înălțime. „Pântecul” avea 1,38 metri în diametru. La început, am încercat în fiecare zi, timp de o săptămână, fără succes. Nu am putut să le facem la roată. Le-am făcut în nişte forme, dar „burta” vasului era atât de mare încât se destrama din cauza presiunii. Până și Securitatea ne-a vizitat, amenințăndu-ne cu sabotaj, că nu vrem să le facem. Îi spun tatălui meu după multe eșecuri: să ne rugăm și Dumnezeu ne va ajuta! Aşa s-a şi întâmplat. A doua zi ne-am rugat toată ziua și noaptea. Bunul Dumnezeu mi-a dat ideea să fac o bandă din cearceaf pentru burta vasului și de îndată ce am scos forma i-am bandajat burta cât ai clipi. Am fost ajutată de toată familia. Vasele erau atât de mari încât a trebuit să intru în ele să fac pereţii. Am făcut şi un cuptor de ars special. Înălțimea gurii era exact aceeași cu înălțimea vasului, iar diametrul acesteia era suficient pentru a-i permite să se potrivească înăuntru. Doar un singur vas puteam să-l punem la ars o dată. Soțul meu a pregătit un suport și bărbații au coborât vaza înăuntru cu un scripete, deoarece era grea, mai mult de două sute de kilograme de lut intra într-o singură bucată”, povesteşte Szolga Geczi Juliska, adăugând: „Nici măcar nu ne-au lăsat să ne scriem numele nicăieri. În primul an am reușit să facem 13 mari și 15 mici. Cel mic era cu aproximativ 30 cm mai scurt, avea burta mai îngustă și era decorat diferit.Vasele erau transportate cu tirul, încărcarea se facea cu ajutorul scripeţilor”.
După ce în anul 2012 povestitorul Geczi Hegedus Sandor din Vadu Crişului a primit distincţia de „Maestru în artă populară”, 2017 a fost anul când Juliska neni a primit acest titlu, una dintre cele mai înalte distincţii oferite de statul maghiar. Premiul, care se acordă anual pentru 10 persoane din zona lingvistică maghiară, a fost înmânat de Ziua Naţională a Ungariei de catre Balog Zoltán, ministrul Resurselor Umane din acea perioada.