Adică, "Viaţa fără învăţătură, fără cultură este moarte"! Străvechea maximă antică a fost reluată cu ardoare pe timpul Renaşterii italiene. Cunoaşterea îţi oferă o plăcere infinită, incomparabilă cu puterea trecătoare şi abuzivă ori cu bogăţia care jigneşte sentimentele săracului. Renaşterea a descătuşat cuferele Trecutului antic, promovând o concepţie nouă, optimistă despre demnitatea şi măreţia omului (Ficino, Pico della Mirandola), dar şi o morală profană, individualistă cu proclamarea legitimităţii plăcerii şi fericirii terestre (P. Valla ori Rabelais prin celebrul "Fais ce que voudras" (Să faci ce vrei) ori prin proclamarea puterii simplului individ de a-şi croi singur destinul (Machiavelli). În artele plastice, viziunea artistică medievală este înlocuită cu o nouă viziune, cea a cunoaşterii concrete a realităţii prin procedeele perspectivei, opticii, anatomiei artistice, tehnologia culorii, astfel că arta să devină un mijloc prin care natura să fie supusă spiritului uman. Artiştii Italiei strigau: "Înapoi la antici!", iar pictura proclamă în tablouri umanismul şi realismul frapant. Sculptura se desprinde de arhitectură, fresca şi pictura se dezlipeşte de şevalet, desenul devine opera de sine stătătoare, până şi gravura, dispreţuită înainte vreme, cunoaşte acum o resurecţie impresionantă. Ele nu mai sunt slujnicele teologiei ("ancillae theologiae"), pentru că subiectele religioase sunt tratate mai pământeşte, în contemporaneitate, personajele religioase capătă trăsături ale contemporanilor artişti plastici şi până şi ei înşişi se introduc prin colţurile tablourilor, privind înspre spectatori ca, de pildă, Botticelli despre care am vorbit. Apare portretul, se dezvoltă nudul care, culmea! intră până şi în tablourile cu subiect religios, după cum vom vedea mai încolo, fără ca acest lucru să fie o împietate. Dintre puternicele personalităţi ale Renaşterii pomenim pe Bruneleschi, Bramante, Alberti, Lescot, Floris în arhitectură, Donatello, Verrochio, Michelangelo, Goujon în sculptură, Botticelli, Massaccio, Ucello, Piero della Francesca, Leonardo da Vinci, Mantegna, Giovanni Bellini, Giorgione, Rafael, Titian, Veronese, Tintoretto, Durer, Van Eyck în pictură. Iar în acest sens, Galeriile Ufizzi din Florenţa sunt cele mai bogate moştenitoare în ce priveşte nepreţuita zestre picturală a Renaşterii italiene. La "Cina cea de taină" cu Leonardo În saloanele elegante şi largi ale galeriilor Uffizi, la galerele Corabiei Nemuririi trag încă mulţi pictori ai Italiei. Unul dintre aceştia este Leonardo da Vinci. Născut în satul Vinci de lângă Florenţa, acesta este întruchiparea "omului universal" atât de dorit de Renaştere. Într-adevar, Leonardo a fost pictor, sculptor, poet, arhitect, om de ştiinţă, desăvârşit umanist al vremii sale şi un exemplu de urmat peste veacuri. Portretele sale sunt pătrunse de cel mai adânc mister uman Celebra "Gioconda" din Muzeul Luvru din Paris stârneşte şi azi controverse asupra semnificaţiei zâmbetului misterioasei femei. Compoziţiile sale pe teme religioase, precum "Madona în peşteră", "Sf. Ana cu Fecioara şi Pruncul" au inspirat contemporani şi epigoni, iar pictura murală atât de celebră a "Cinei cea de taină" este pictura cea mai cunoscută despre episodul ultimei întâlniri a Mântuitorului cu ucenicii săi. Autorul unui ilustru "Tratat de pictură", Leonardo este cunoscut ca inventatorul tehnicii "sfumato", un procedeu pictural de trecere lină şi subtilă de la umbră la lumină şi care este de natură a da o notă aparte psihologiei personajelor sale. Leonardo da Vinci a fost poate primul mare inginer al Italiei, fiind autorul unor proiecte şi desene pentru aparate de zbor, de paraşute, maşini de săpat mecanice, maşini tipografice, cuptoare metalurgice. Este autorul unor studii despre frecare, căderea corpurilor, rezistenţa materialelor, hidrotehnica (sisteme de irigaţii etc.). Ca sculptor a realizat statuia ecvestră a lui Francesco Sforza. La Galeriile Uffizi am văzut două lucrări ale marelui maestru în sala cu numărul 15, care poartă numele lui, deşi celelalte lucrări aparţin lui Perugino. Având dimensiuni destul de mari (98 x 217 cm), tabloul a fost realizat la Florenţa, între 1475-1480, şi se numeşte "Buna Vestire". Opera de tinereţe a artistului, care la numai 20 de ani, era încă sub influenţa maestrului său Verocchio, impresionează prin luminozitatea şi precizia detaliilor (de pildă, prin poarta deschisă din dreapta tabloului se vede un baldachin, graţie efectului perspectivei). În stânga, îngerul aducător al veştii celei mari precum că Fecioara va zămisli în pântece pe Mântuitorul neamului israelit şi al omenirii întregi este îngenuncheat, dar cu mâna dreaptă uşor ridicată, de parcă ar da o binecuvântare. Mâna dreaptă a Fecioarei pare un pic mai lungă decât este în realitate pentru a putea îmbrăţişa altarul la auzul marii şi nemaipomenitei veşti. În fundalul tabloului se zăresc frumoşii chiparoşi toscani ca nişte vârfuri uriaşe de lance, de culoare verde închis în lumina crudă a zorilor de zi. Din păcate, cel de-al doilea tablou "Adoraţia Magilor" a rămas neterminat pentru că artistul a trebuit să plece la Milano în 1482. Pentru a-l înlocui, mult timp după aceea, călugării i-au comandat lui Filippino Lippi un tablou cu subiect analog şi care se regăseşte în sala nr. 8. Tabloul lui da Vinci a rămas în ciudata sa stare de monocromie şi aproape ilizibil din cauza patinei timpului care a trecut peste el. Tabloul are însă farmecul lui, dând o idee despre cum arată o pictură înainte de a fi desăvârşită prin etalarea culorilor. Giorgio Vasari, biograful marilor pictori renascentişti a scris că maestrul Verrochio s-ar fi lăsat de pictat când a observat că ucenicul său Leonardo da Vinci îl egalează, ba chiar îl şi întrece. Tabloul la care au lucrat bătrânul maestru şi tânărul genial este un "Botez al lui Christ" provenind din biserica de San Michele a San Salvi. Se poate ghici meşteşugul mâinii lui da Vinci în îngerul din stânga tabloului şi în întregul peisaj din spate, în timp ce palmierul şi stânca din spatele Sf. Ioan Botezătorul sunt prezentate destul de sec. Ba, mai mult, Iisus şi Ioan Botezătorul sunt total diferiţi, fiecare purtând semnătura stilistică picturală a autorilor lor. De la otrăvuri sinistre la tablouri renascentiste Sala cu numărul 25 este consacrată lui Michelangelo şi pictorilor florentini Ghirlandaio, Fra Bartolomeo, Granacci, Albertinelli şi Berruguetto. Întreaga sală este consacrată perioadei Cinquecento. Pe timpul lui Ferdinand I, prin 1588, aici se distilau parfumuri, dar şi otrăvuri teribile şi antidoturi la acestea. După atentatul din 1993 de la galeriile Uffizi, această sală a fost destinată expres pictorilor florentini cu un nou criteriu de expunere, riguros georgrafic. De ce trebuie pomenită expres aceasta sală? Pentru că ea adăposteşte singura dovadă picturală a lui Michelangelo, păstrată la Florenţa şi singura pe suport mobil şi care i se poate atribui cu certitudine. Este un tablou intitulat "Sfânta Familia cu Sfântul Ioan Botezătorul (Tondo Doni). Lucrarea de o rară frumuseţe, gingăşie şi farmec creştin a fost realizată pentru neguţătorul florentin Agnolo Doni (de unde denumirea de Tondo Doni!) şi pentru femeia acestuia Maddalena Strozzi, cu ocazia naşterii fiicei lor, Maria, (8 septembrie 1507), după descoperirea năucitoare, la Roma, a statuii "Laocoon" din care Michelangelo se inspira vârtos în pictarea nudurilor care apar în spatele Sf. Ioan Botezătorul. Tocmai din cauza apariţiei acestor nuduri pare neobişnuită această "Sfânta Familia". Din acest motiv, tabloul este cel mai enigmatic dintre lucrările Renaşterii italiene, un amestec între păgânism şi creştinism, iar semnificaţia operei nu este nici acum lămurită pe deplin. Probabil, că la vremea lui, tabloul a părut drept o infamie la adresa Bisericii catolice, dar pictura, fiind dedicată unui particular, nu a stârnit patimi şi controverse publice. Sala numărul 26 este consacrată lui Rafael şi lui Andrea del Sarto, două figuri determinante ale începutului Cinquecento-ului florentin. Rafael soseşte la Florenţa în jurul anului 1504, pe când Leonardo da Vinci şi Michelangelo pregăteau deja cartoanele pentru frescele (pierdute) reprezentând bătăliile de la Anghiari şi Cascina în Salonul Consiliului Republicii în Palazzo Vecchio. În această perioadă, deosebit de importantă pentru el, Rafael a studiat lucrările celor doi maeştri, a frecventat pictori precum Ridolfo del Ghirlandaio şi a început să picteze pentru bogaţii comanditari tablouri precum "Fecioara cu sticletele". În acest tablou, lucrat pentru bogătaşul Lorenzo Nasi cu ocazia căsătoriei sale cu Sandra Canigiani (1505), Rafael experimentează pe fondul unui peisaj de inspiraţie leonardescă primul său grup de figuri centrate în prim plan: Fecioara este aşezată, are o carte în mâna stângă, cu Pruncul Iisus între genunchi: acesta mângâie cu duioşie un sticlete pe care i-l întinde micuţul Ioan Botezătorul. Figura Fecioarei este admirabil realizată, ea ţine privirea îndreptată în jos, cu pleoapele lăsate şi un zâmbet matern, protector îi iluminează întreaga faţă plina, dar cu trăsături deosebit de delicate. În culori mult mai vii este realizat tabloul intitulat "Leon al X-lea cu cardinalii Giulianno de Medici şi Luigi de Rossi". Dacă un Medici a devenit Papă, momentul trebuia neapărat imortalizat; Ioan de Medici (1475-1521) a fost ales Papă în anul 1515. Vasari a lăudat mult acest tablou pentru personajele sale "non fictive, dar în relief", cât şi pentru roba "armonioasă şi cu reflexe", pentru blănurile (din căptuşeală) care sunt "mătăsoase şi vii", pentru globul jilţului care reflecta "luciul ferestrelor, în spatele Papei". Dacă Veneţia punea accentul pe culoare, dată fiind aşezarea sa, Florenţa, mai terestră, pune accent pe precizia desenului. Din acest punct de vedere, Tiţian este considerat drept unul dintre marii maeştri ai desenului şi un maestru al portretului. Ambasadoarele care l-au făcut pe Tiţian celebru în lumea întreagă sunt "Venus di Urbino" şi "Flora". Prima lucrare a fost comandată maestrului veneţian de către Guidubaldo della Rovere, duce de Urbino, în anul 1558. Este o imagine erotică în cel mai adevărat sens al cuvântului şi intrată deja în imaginarul colectiv. O tânără fată, cu pletele blonde, revărsate pe umărul drept, sta culcată pe un pat şi în întregime goală, privind pe spectator cu o privire aluzivă. Cu mâna stângă, ea îşi acoperă pubisul într-o postură de o ambiguitate mai mult decât incitantă. În mâna dreaptă ţine un buchet de trandafiri, simbol al dragostei carnale. Un căţeluş este ghemuit pe pat, simbol al fidelităţii. În spatele tabloului, două slujnice dintre care una în genunchi, cealaltă în picioare, se chinuie să afle veşminte pentru stăpână în somptuosul scrin nupţial la blânda lumină a unui cer de seară. Acest tablou a fost foarte râvnit şi îndrăgit de ducele de Urbino: fata din tablou avea funcţia de "model" de urmat pentru Giulia Varano, tânăra soţie a ducelui. Spre deosebire de "Venus di Urbino", "Flora" lui Tiţian îşi descoperă numai sânul stâng în faţa privitorului. Frumoasa cu părul cel lung are o privire intensă şi vie şi reprezintă o adevărată zeiţă a fecundităţii prin formele ei pline, mustind de viaţă şi de dorinţa de a iubi şi de a fi iubită. Nu se poate uita un sfâşietor, dramatic, biblic tablou al lui Caravaggio intitulat "Sacrificiul lui Isaac". Scena este desprinsă din Geneză: un înger îl opreşte în ultima clipă pe Abraham, gata să-şi sacrifice fiul, pe Isaac, aşa cum îi ceruse Domnul, care l-a pus astfel la încercare. Aproape de capul băiatului care urla cu disperare apare un berbec trimis de Dumnezeu pentru a fi sacrificat în locul fiului lui Abraham. Aici, îngerul nu-i vorbeşte din ceruri, ci chiar îl opreşte, apucându-i mâna cu cuţitul şi făcând cu aceasta mai vibrant tabloul. Tuşe savante de lumină scaldă spatele îngerului, fruntea bătrânului şi chipul speriat al celui care urma să fie sacrifficat. Sala 31 este dedicată lui Veronese, Bassano şi Tintoretto. Pentru excesiva sa libertate în reprezentarea temelor religioase, Veronese a fost târât în judecată. "Corpus delicti" - tabloul intitulat "Martiriul Sfintei Justina", unde tânăra este surprinsă în genunchi cu un cuţit gata să fie înfipt între sâni de către un maur tuciuriu cu căciula roşie şi îndemnat, pare-se, de un stăpân de-al său cu turban pe cap. Veronese semnează o "Bună vestire" în care Fecioara este o tânără florentină între nişte balcoane, unde "rupe" întreaga compoziţie vâlvătaia sfântului nor al veştii celei bune. Tintoretto este magistral în tabloul "Leda şi lebăda", cu eroina în postura de nud, doar cu un şirag de perle în jurul gâtului şi mângâind gâtul unei lebede graţioase. Dar nu mai este vreme de admirat tablouri... Ghidul nostru, înalt cât o "Campanilla", sună adunarea. Suntem două plutoane de turişti sub comanda acestui soi de sergent care poartă în raniţa sa bastonul de mareşal al drumurilor europene. Iar călătorului îi şade bine cu drumul...