Există o senzaţie din ce în ce mai prezentă în anumite segmente ale vieţii sociale şi, din păcate, chiar intelectuale, conform căreia românii transilvăneni au dat dovadă la 1 Decembrie 1918 de neînţelegere a mersului lucrurilor şi au luat decizii care nu le-au făcut bine, urmând a le regreta.

 

Un întreg cor, încă nu foarte mare, trebuie să recunoaştem, dar din ce în ce mai vizibil, pe măsură ce ne apropiem de Centenarul Unirii, interpretează această partitură. Asta în speranţa că melodia va intra într-un final „în topuri”, astfel încât, cu prilejul aniversării unui secol de la Marea Unire 1918, aceasta va bruia măcar peisajul naţional, în speranţa că va lăsa măcar o umbră asupra marcării acestui moment excepţional din istoria românilor.

Desigur că pentru ignoranţi acest tip de a pune problema poate părea interesant, diferit, şocant şi se marşează pe el, deoarece, nu-i aşa, face rating. Ori chiar asta aşteaptă o anumită parte a media. Regăsim aici, desigur, novici. Oameni care vorbesc şi nu ştiu de ce vorbesc. Ba mai mult, nici chiar ei nu-şi explică de ce vorbesc. Un lucru este sigur însă. Ceea ce-i determină să facă aceasta este dorinţa de a fi în faţă, de a fi auziţi, văzuţi, fie chiar şi pentru un vot în plus. Ei nu cunosc trecutul, contextul istoric, evenimentele în general, dar afirmă cu nonşalanţă lucruri. Cu această categorie nu poate avea loc nici un dialog şi nici nu merită prea mult efortul întrucât sunt setaţi a susţine puncte de vedere dinainte fabricate. Ori asta nu se numeşte analiza istorică, ci istorie controlată politic.

Surprinzătoare este însă poziţia unor (foşti) istorici de dinainte de 1989, actualmente eseişti cu anumite cunoştinţe în domeniu, care intră în „jocul periculos al falsificării istoriei”, susţinând teorii şocante pentru istoricul de bun simţ. Lucian Boia, spre exemplu, afirmă, bunăoară, în cartea sa Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări, că la 1 Decembrie 1918 „românii puteau invoca, fireşte, cum au şi făcut-o, un drept etnic asupra Transilvaniei, dar nu şi vreun drept istoric”. Acesta mai susţine din globul său de sticlă închis ermetic faptul că „Transilvania nu aparţinuse niciodată României sau vreunuia dintre principate” şi a fost „înglobată încă de la începuturile sale statale în Ungaria”.

Deşi ar merita o amplă discuţie, nu este locul şi nici momentul unui răspuns adecvat. Ceea ce se poate spune cu siguranţă despre aceste afirmaţii este faptul că sunt susţinute foarte bine financiar de Editura Humanitas (scuze Politică... sau invers…. nici nu mai ştiu exact), în cadrul colecţiei de autor Lucian Boia, acesta fiind plătit şi în funcţie de tiraj. Cum editura nu urmăreşte decât profitul, afirmaţiile şocante fac rating şi sunt încurajate de conducere. O conducere interesată desigur exclusiv de aspectul financiar al problemei nicidecum de implicaţiile istoriografice şi naţionale, întrucât este o întreprindere comercială privată. Constatăm de aproape două decenii însă că nici pe Lucian Boia nu-l interesează. Dacă ar fi istoric, aşa cum pretinde, ar trebui să fim contrariaţi de lipsa instrumentelor de analiză specifice domeniului atunci când emite judecăţi de valoare, inclusiv despre 1 Decembrie 1918. Istoricul profesionist surprinde imediat lipsa lor şi faptul că, în aceste condiţii, lucrările sale sunt mai mult decât superficiale. Calitatea de eseist a Domniei sale îi permite însă să facă afirmaţii generale, lipsite de conţinut şi fără a respecta adevărul istoric, întrucât eseul şi ficţiunea merg mână în mână adesea.

Combinaţia este una devastatoare. Un nume (Lucian Boia în acest caz) cu o oarecare credibilitate în lumea istoricilor, adevăruri spuse pe jumătate (aşa cum face în acest caz numele invocat), o editură cu vizibilitate şi putere de distribuţie şi promovare în spaţiul media pot construi impresia de adevăr istoric. Ori tocmai aici este problema, căci toate acestea puse într-un cockta-il exploziv (precum cărţile lui Lucian Boia în acest caz) conduc spre o reţetă financiară de succes, însă doar în plan editorial şi personal al autorului, nicidecum în plan istorioografic, unde criticile profesioniştilor la adresa acestui tip de a scrie istoria sunt foarte prezente.

Din păcate, publicul larg, nespecialist, face mai greu diferenţa, iar o carte uşoară şi şocantă este preferată uneia tehniciste, aride adesea, dar care dezbate calificat trecutul istoric, fără a avea adevăruri şi concluzii dinainte stabilite.

În acest context, este foarte important să înţelegem cât mai clar ceea ce s-a întâmplat la 1918. Românii din Transilvania au ales Calea care trebuia urmată. Gestul lor de la 1 Decembrie 1918 nu a fost unul singular, aşa cum lasă adesea să se înţeleagă unii de pe aici, eludând contextul general. Toate naţiunile din cadrul Imperiului Austro-Ungar au refuzat să mai facă parte din acest conglomerat deznaţionalizant pentru toţi, exceptându-i pe unguri desigur. Când la 16 octombrie 1918, împăratul Carol I al Austriei promitea printr-un Manifest către popoarele mele credincioase că va transforma imperiul într-o federaţie de şase state cu drepturi egale pentru toţi, niciunul dintre aceste naţiuni, români, austrieci, cehi, sârbi, polonezi, ucraineni nu au acceptat propunerea. Era prea târziu, iar în ceea ce-i privea pe români Budapesta căzuse deja de prea multe ori examenul în faţa românilor transilvăneni, astfel încât aceştia să mai accepte o nouă propunere de examinare. Drumul care trebuia urmat era cel alături de Bucureşti şi de fraţii lor de peste Carpaţi.