1 Decembrie reprezintă pentru toţi locuitorii României un moment de referinţă, iar acesta merită să fie marcat cum se cuvine de toată lumea. Este evenimentul central al istoriei românilor care trebuie să-i unească pe toţi în jurul ideii naţionale, indiferent de noile canoane despre care unii vorbesc că urmează să fie impuse în spaţiul european, unele în care se tinde ca naţiunile să fie nivelate în detrimentul unui viitor melanj cu forme încă nedefinite.

Este cunoscut faptul că toţi locuitorii României, indiferent de naţionalitate, au recunoscut la momentul respectiv unirea Transilvaniei cu România. Primii care au răspuns entuziasmului românesc au fost saşii şi şvabii, în ianuarie 1919, urmaţi de cei mai mulţi dintre membrii comunităţii maghiare din Transilvania. Excepţiile, căci despre excepţii vorbim în acest caz, nu au făcut decât să arate că şi atunci exista o fractură evidentă între marea masă a maghiarilor şi unii dintre liderii lor, care nu se puteau împăca cu ideea unirii celei mari. Excepţiile continuă de-a lungul deceniilor, iar unii dintre concetăţenii noştri invocă necesitatea unor noi solidarităţi etnico-regionalizante care ar fi, chipurile, în cel mai neaoş trend european. Acestea nu sunt altceva decât sugestii evidente de întoarcere în timp înainte de 1918 într-un areal transilvănean în care arealurile majorităţii şi cele ale minorităţii să fie redesenate în funcţie de etnie, nicidecum de canoanele democratice de tip european. În spatele unor cuvinte şi expresii mai mult decât generoase stau dorinţele din ce în ce mai subliniate ale unor inadaptaţi, sugerate în  majoritate dinspre un spaţiu beneficiar al unui regim politic, intrate deja sub monitorizarea Uniunii Europene şi ale SUA din cauza derapajelor din ce în ce mai evidente de la conduita  democratică. Din păcate, în ultima vreme găsim din ce în ce mai mulţi "specialişti atestaţi" care vorbesc despre 1 Decembrie 1918 în termeni aşa-zişi "europeni", mai exact spus în clişee, ascunzând în fapt confuzia care domneşte în mintea lor. La 1 Decembrie 1918 românii au hotărât printr-un plebiscit unirea cu Regatul României, iar cei care invocă bunăoară lipsa unui referendum în acest sens arată cel puţin lipsa unor lecturi elementare care i-ar fi lămurit asupra faptului că aşa ceva nu se putea organiza în Austro-Ungaria din motive obiective. Pentru aceasta ar fi fost nevoie de acceptul statului pentru ceea ce ar fi fost imposibil întrucât Budapesta nu ar fi acceptat niciodată desprinderea românilor, slovacilor, sârbilor sau croaţilor de Ungaria. Pe de altă parte, 1 Decembrie 1918 reprezintă un moment important şi un îndemn la speranţă pentru toţi românii, chiar dacă aceştia nu se află în componenţa României actuale, deşi unii dintre înaintaşii lor au votat unirea cu România la 1 Decembrie 1918, fie că sunt de la Micherechi, Apateu, Giula, Bedeu  - din Ungaria de astăzi -, din Apşa de Jos, Apşa de Sus, Biserica Albă - Ucraina de astăzi - sau din Vârşeţ - Serbia de astăzi. Pentru toţi aceştia 1 Decembrie înseamnă de aproape 100 de ani sărbătoare naţională. Toţi şi-au exprimat deschis la 1 Decembrie 1918, prin reprezentanţii lor de la Alba Iulia, dorinţa de unire cu România. Istoria a avut însă alte planuri cu ei atunci, iar România, mai mult decât oricare dintre statele acestui areal, a respectat „regulile" impuse de istorie, imprimând un sens calm oricărei posibile inflamări a spiritului din această perspectivă. Nu întâmplător România este şi astăzi, la fel ca şi atunci, un spaţiu al măsurii, cumpătării şi bunului simţ. Tocmai de aceea cei care discută în prezent, în lipsa oricărui simţ istoric, de separare din te miri ce motive, redesenare de spaţii, rediscutarea graniţelor sunt demni de compasiune, argumentele lor fiind dintre cele mai puerile din perspectiva istoricului. Cum poţi cataloga decât în acest mod sugestiile segregaţioniste auzite în ultima vreme pornind, bunăoară, de la culoarea diferită a hărţii României, aşa cum a reieşit ea din arealul electoral al zilei de 16 noiembrie 2014. Aceste opinii sunt auzite mai ales dinspre o parte a unora dintre liderii unei comunităţi transilvănene minoritare care au drept argument suprem tocmai nuanţa de culoare electorală specifică, alta decât cea de peste Carpaţi, ceea ce ar putea indica, nu-i aşa, necesitatea unui alt drum pentru acest spaţiu românesc.

Un singur lucru uită însă acei lideri care gândesc într-o asemenea manieră, faptul că pe lângă culoarea preferată, "majoritară", există şi o alta, "minoritară", de care, chiar dacă nu se vede, trebuie însă ţinut cont, căci aşa-i în democraţie. Tocmai pentru că este "minoritară" aceasta nu poate fi trecută cu vederea întrucât minoritatea are în Europa drepturi egale cu majoritatea. Sau în acest caz nu mai funcţioneză acest raţionament, precum în cazul propriilor interese minoritare?

Gabriel MOISA