Anul 1940 a reprezentat pentru naţiunea română un an de grele încercări. Mutilarea vechilor sale teritorii a avut grave consecinţe asupra evoluţiei statului român, unele dintre ele menţinându-se şi azi. La 28 iunie 1940 suntem nevoiţi să pierdem Basarabia, Bucovina şi Ţara Herţei, la 30 august cedăm Transilvania, iar pe 7 septembrie Cadrilaterul revine Bulgariei. În două luni România Mare a pierdut 1/3 din teritoriu, ajungând de la 295.049 kmp, în perioada interbelică, la 194.136 kmp în septembrie 1940, populaţia diminuându-se de la 19.933.802 locuitori, în iunie 1940, la aproximativ 13.500.000 in iunie 1941.  

 

Oradea, Salonta şi 183 de sate trec sub autoritatea ungară

 

În urma arbitrajului de la Viena, din 30 august 1940, judeţul Bihor a fost rupt în două, partea sa de nord, cu municipiul Oradea, căzând în teritoriul cedat Ungariei. A doua zi, 31 august 1940, prefectul judeţului Bihor, general în rezervă Gheorghe Todoruţ, primea din partea ministrului de Interne, generalul David Popescu, o telegramă cuprinzând instrucţiuni cu privire la atitudinea pe care să o adopte autorităţile şi populaţia românească din teritoriile cedate.

Faţă de situaţia creată prin hotărârea de la Viena, menţiona ministrul, "se impune din partea tuturora o cuminţenie desăvârşită pentru ca nu cumva prin dezordine să ajungem la situaţii mai grave care ar putea pune în pericol existenţa noastră ca stat independent". De aceea, în calitate de "păstrător al ordinei publice" îl îndemna pe prefect să ia imediat contact cu toţii reprezentanţii vieţii publice pentru "a se începe deîndată o propagandă intensă, în sensul ca populaţia românească din teritoriile pierdute să fie liniştită, să rămână pe loc în mod ostentativ, chiar în mod dârz şi strâns uniţi". Se preciza că autorităţile "vor rămâne şi ele pe loc, pentru a veghea la ordine şi linişte" până în momentul predării. O nouă telegramă, cuprinzând instrucţiuni referitoare la evacuarea autorităţilor, soseşte din partea Ministerului de Interne la 1 septembrie 1940. Se cerea ca evacuarea să fie călăuzită de ideea "ca unităţile administrative şi întreprinderile comunale rămase în teritoriile cedate să poată funcţiona şi mai departe ca şi până în prezent". Aceasta pentru a nu lăsa românilor din teritoriile cedate "impresia că-i despuem de bunuri ce aparţin comunelor lor", pe de o parte, iar pe de alta, de a nu oferi noilor stăpânitori "prilejul de a ne acuza de vandalism şi a ne critica din nou". Telegrama menţiona că, în principiu, vor fi evacuate din teritoriile cedate numai "bunuri ce aparţin de stat, ţinut ori judeţ, precum şi valorile artistice, culturale şi de documentare istorică". În ceea ce priveşte evacuarea populaţiei, se reamintea autorităţii judeţene să îndemne poporul să rămână pe loc, "pentru a se afirma şi mai departe etnitatea românească". Din cele 426 de sate şi 3 oraşe pe care le avea judeţul Bihor, în urma Dictatului de la Viena au căzut în partea cedată Ungariei oraşele Oradea şi Salonta şi următoarele 183 de sate din plasele Aleşd, Seleuş, Marghita, Cefa, Salonta, Săcueni, Sălard şi Tileagd. De-a lungul noii frontiere cu Ungaria, pe raza judeţului Bihor, au rămas situate localităţile: Ant, Regina Maria, Ciumeghiu, Tulca, Homorog, Ianoşda, Miersig, Şauaieu, Hidişelul de Jos, Hidişelu de Sus, Sântelec, Felcheriu, Sărand, Chigic, Borşa, Tilecuş, Hotar, Subpiatră, Călăţea şi Damiş. La 20 septembrie 1940, comisia mixtă româno-maghiară a stabilit ca pe o fâşie de 10 km (5 km pe partea ungară şi 5 km pe partea română) a liniei de demarcaţie locuitorii să poată circula "în interesul strângerii recoltelor". Pentru distanţe mai mari, comisia a propus repunerea în vigoare a convenţiei privind micul trafic de frontieră ce era în vigoare asupra vechii frontiere româno-ungare. Prin decretul-lege 3.119, din 13 septembrie 1940, judeţul Bihor a fost reorganizat din punct de vedere administrativ, având ca circumscripţie teritorială comunele rămase României din vechiul judeţ. Cele 244 de sate au fost grupate iniţial în 5 plase, anume Beiuş (70 sate), Beliu (30), Ceica (64), Tinca (36) şi Vaşcău (44). Prin decizia nr. 33 792, din 20 septembrie 1940, s-a făcut o nouă organizare a judeţului, alături de cele 5 plase fiind înfiinţate alte 4, respectiv Serghiş, Holod, Crişul Negru şi Sudrigiu. Reşedinţa noului judeţ Bihor, având suprafaţa de 4.117 km pătraţi şi o populaţie de 203.501 suflete, a devenit oraşul Beiuş. Pe lângă faptul că era situat într-o regiune muntoasă şi foarte sărăcăcioasă, Beiuşul a devenit extrem de populat prin evacuarea aici a tuturor autorităţilor şi instituţiilor publice care au funcţionat în Oradea, precum şi a funcţionarilor acestora şi a altor refugiaţi. Ca urmare, traiul în noua capitală a judeţului a devenit foarte scump, iar aprovizionarea extrem de anevoioasă. Evacuarea autorităţilor, funcţionarilor şi bunurilor din teritoriile cedate Ungariei s-a făcut prin punctele de îmbarcare Marghita, Săcueni şi Oradea în zilele de 2, 3, 4 şi 5 septembrie. Pentru Marghita a fost nevoie de 24 de vagoane, pentru Săcueni 26, iar pentru Oradea, 200 vagoane. Evacuarea a decurs fără incidente deosebite. În cazul plaselor al căror teritoriu fusese împărţit prin noua frontieră, s-a dat dispoziţie ca autorităţile din partea cedată Ungariei să fie evacuate în teritoriul rămas României. Este cazul, spre exemplu, plasei Tileagd, unde, din 28 de sate pe care le avusese, 10 au rămas în partea română. Unii notari şi funcţionari s-au evacuat, alţii au rămas pe loc.

Persecuţii, arestări şi execuţii

Dintre cei rămaşi, mulţi au fost "vânaţi" de autorităţile maghiare, cum este cazul lui Gherlan Adrian, fost notar în Oşorhei, unde avea casă şi moşie. Declaraţia lui, făcută la Beiuş în 10 septembrie 1940, dezvăluie prigoana pornită de noile autorităţi, îndemnaţi de localnicii maghiari, nu doar asupra foştilor funcţionari administrativi, ci şi asupra preoţilor şi învăţătorilor, a intelectualităţii române în genere. "În ziua de vineri, după masă - declara Gherlan Adrian - intrând armata maghiară în comuna Oşorhei, populaţia maghiară în frunte cu preotul reformat Fodor Josif şi Szilagyi Emeric, fost primar, au chemat şi au încartiruit în casa şi curtea mea o trupă maghiară, o baterie de artilerie. Soldaţii maghiari, îndemnaţi de populaţia civilă maghiară, mi-au spart casa, magaziile şi m-a prădat, distrugând şi cărând tot ce am avut. Eu cu soţia şi cei doi copii m-am refugiat la Oradea, adăpostindu-mă la cumnatul meu, dr. Mangra Dumitru. Sâmbătă, 7 septembrie, agenţi secreţi l-au arestat şi depus pe dr. Mangra Dumitru la închisoarea tribunalului şi nimic nu se mai ştie de dânsul. Noul pretor al plăşii Centrale la unguri fiind numit dr. Kenez, fost secretar de plasă în Ceica, aflând de la Chiş Gheorghe, secretar de plasă menţinut de unguri, unde stau în Oradea a trimis un plutonier din armata maghiară ca să mă ducă la pretură. Eu am refuzat, spunând plutonierului că nu doresc să ocup nici un serviciu, dorind să rămân agricultor pe moşia mea. După aceasta, cam la o oră a venit o patrulă cu soldaţi ca să mă aresteze. Eu am fugit şi m-am ascuns, iar luni noaptea (9 septembrie) am trecut prin pădurea comunei Cheriu în comuna Sântelec, deoarece am fost informat că pe primarul Cristea Florian din Oşorhei l-au ucis în bătăi şi de asemenea şi pe fratele său Cristea Ioan, iar pe măcelarul Cristea Pavel, tot din Oşorhei, l-au prădat, ducându-i tot ce au găsit avere mişcătoare şi l-au căutat să-l prindă, dar numitul de asemenea s-a refugiat în România". Impresionat de cele văzute şi auzite şi hotărât să nu se mai întoarcă, fostul notar adăuga: "Sunt informat că în arestul Parchetului din Oradea sunt arestaţi peste 40 de intelectuali români din Oradea. Populaţia maghiară din Oradea, cu concursul poliţiştilor de stat maghiari din Budapesta, care fac serviciul poliţial în Oradea, a dezlănţuit o teroare insuportabilă contra tuturor românilor care îndrăznesc să vorbească româneşte pe stradă. Agenţi secreţi, zbiri, cutreieră oraşul şi arestează toţi intelectualii. Toţi preoţii şi învăţătorii care au îndrăznit să rămână pe loc sunt huiduiţi, urmăriţi şi toţi fug în România".

 

Pentru a facilita prinderea celor urmăriţi, începând cu 6 septembrie, ziua intrării lor în Oradea, ungurii au închis graniţa timp de 30 de zile, refuzând să mai dea permise de trecere a frontierei. În aceste condiţii, mulţi funcţionari şi intelectuali au fugit cum au putut, neavând timp să-şi lichideze averile şi să-şi ia familiile. În configuraţia primită ca urmare a Dictatului de la Viena, judeţul Bihor a rămas oarecum izolat de restul ţării. Centrele de aprovizionare şi desfacere cele mai apropiate devin Aradul şi Timişoara, dar comunicarea cu aceste oraşe era dificilă. Rămăsese cu un singur spital, cel din Beiuş, care făcea cu greu faţă situaţiei, fiind neîndestulător sub raportul spaţiului, personalului, aparatelor şi instrumentelor, medicamentelor etc.

 

Prof.univ.dr. Ion Zainea,  "Economie şi societate în Bihor (de la Marea Unire la Dictatul de la Viena)", Editura Universităţii din Oradea, 2007.

*Ilustraţiile, titlurile şi subtitlurile aparţin redacţiei