Ungaria "Mare" nu a existat niciodată decât în minţile înfierbântate ale celor ce confundau o realitate istorică cu o himeră, deoarece ea nu este rezultatul unui proces evolutiv îndelungat, ci este rezultatul artifical al unei decizii birocratice luate în 1867 în urma unor aranjamente de culise. Principatul medieval ungar, creaţie a Bisericii Catolice, nu a avut acea omogenitate etnică comparabilă cu cea a Principatelor Române. Nu întâmplător, timp de jumătate de mileniu, regii Ungariei, de origine maghiară, se pot număra pe degete şi asta până la Mohacs, în 1527, când statul ungar dispare, adică, mai precis, dispare Ungaria, dar nu şi Transilvania, care continuă să existe alături de Ţara Românească şi de Moldova, cu acelaşi model de organizare politică, cu o istorie milenară comună, ce nu poate fi pusă sub semnul îndoielii decât de către vieroşii falsificatori de istorie şi denaturatori de realităţi istorice.

În cele ce urmează, vom încerca să argumentăm cele mai de sus, folosindu-ne de izvoare istorice incontestabile şi unanim acceptate. Poporul maghiar, puţin numeros, descins din stepele asiatice se dovedeşte un factor de veşnică instabilitate politică, de frământări şi nesfârşite suferinţe pentru poparele învecinate, un popor înclinat spre cuceriri teritoriale şi spre un anumit tip de dominaţie, iar sistemul statal creat de ei, în urma cuceririlor expansioniste, cu greu poate fi numit un stat în accepţiunea modernă şi europeană a termenului. În viaţa poporului ungar, Transilvania a fost un accident, deoarece dacă ungurii n-ar fi fost învinşi, în anul 955, de către Otto cel Mare, împăratul Imperiului Roman de Răsărit, ei nu şi-ar fi îndreptat atenţia spre Apus şi nu ar fi pătruns în Panonia şi apoi în Transilvania, pe care au cucerit-o în urma luptelor purtate cu cei trei voievozi de aici - Menumorut, în Crişana, Gelu, în Banat şi Glad, în centrul Transilvaniei. Ungurii au fost nevoiţi să accepte situaţia de quasi independenţă a celor trei voievodate româneşti, mulţumindu-se cu stăpânirea mai mult nominală a Transilvaniei. Ungaria şi Transilvania fiind entităţi distincte, singura legătură dintre ele fiind legământul de supunere al voievozilor, situaţie care a durat timp de un secol şi în care regii Ungariei respectă alcătuirile politice şi militare ale acestora, precum şi străvechile instituţii voievodale. Această situaţie s-a datorat numărului redus al năvălitorilor unguri (circa 200.000, din care doar 25.000 luptători) şi temerii că, la un moment dat, elementul românesc, mult mai numeros, s-ar putea răzvrăti şi porni un atac împotriva lor. Pentru a preîntâmpina o asemenea situaţie, ungurii au adus aici numeroşi colonişti secui, cu scopul de a păzi graniţa de est, dar şi de a-i goni mai târziu pe locuitorii români din aceste ţinuturi. Unii cronicari unguri (mai vechi) susţin că secuii ar fi urmaşii hunilor, pentru a dovedi caracterul hunic al enclavei din estul Transilvaniei, ignorând autoritatea românilor, atât faţă de unguri, cât şi faţă de secui şi afirmând că secuii nu sunt mai puţin unguri decât ungurii propriu-zişi şi că ei "au fost transportaţi din Ţara Mamă ca păzitori ai frontierelor de răsărit". În realitate, obârşia secuiilor nu s-a putut stabili cu precizie nici până astăzi, ei fiind consideraţi de diferiţi istorici, ba urmaşi ai sciţilor, ba ai bulgarilor, ba ai gepizilor (popor de neam germanic). Aceşti secui care, de fapt, nu erau un popor, ci mai degrabă o "clasă socială", o profesie (paznici de graniţă), au reuşit ca, prin evoluţia lor în mijlocul românilor (de la care au împrumutat alfabetul), să devină  elementul dominant în cele trei judeţe marginale (Ciuc, Odorhei şi Trei Scaune), la care se adaugă şi o porţiune din judeţul Mureş, iar masa băştinaşă de români, mult mai numeroasă, a dispărut aproape în întregime, nereuşind să-i asimileze pe secui. Cantonaţi într-o regiune redusă ca suprafaţă, secuii au reuşit să dea acestui străvechi pământ românesc aspectul unui teritoriu eminamente unguresc, folosindu-se de diferite mijloace pentru a-i deznaţionaliza pe români, precum înzestrarea cu pământ a celor ce acceptau maghiarizarea şi religia catolică, excluderea din viaţa politică, distrugerea bisericilor ortodoxe şi mazilirea preoţilor ortodocşi, confiscarea averilor nobililor români, interzicerea botezării copiilor români în rit ortodox etc. (va urma)