Rabla politică șifonată iremediabil în tamponările cu electoratul de anul trecut și acum, la început de luna mai, se clatină pe drum cu luminile de avarie pornite. Interimatul și incertitudinea sunt cuvintele care ne conturează viitorul. Gloaba suveranistă din bula tik-tokistă a înfulecat o tavă cu jăratec, s-a dat peste cap de trei ori la urne și s-a transformat într-un armăsar nărăvaș.

Suntem într-o furtună perfectă, grație unor greșeli care poartă un nume. De la Klaus cel de tristă amintire, pe care mulți s-ar putea să îl regrete în curând, și de la Ciolacu, inventatorul găurii în covrig și în bugetul național, se trag multe dintre belelele de acum. Primul nu a plecat când a trebuit, al doilea nu l-a luat de mânuță pentru a-și ține unul altuia companie. Cei doi reprezintă vârfurile unui iceberg politic care se dezintegrează în oala în care mămăliga suveranistă fierbe sub presiunea celor patruzeci de procente marcate de Simion Georgescu.

Vremurile liniștite s-au dus, ne asigură primul interimar al țării, dar când au fost ele liniștite pentru amărăștenii de rând, care, deși trăiesc evident mai bine decât amărăștenii de acum trei decenii, pare că li s-a urât cu binele. Probabil că s-a referit la tovarășii săi din rabla pusă pe avarii, în pas de dezintegrare. Aici, într-adevăr, vremurile liniștite s-au dus: dulcele concubinaj uselist nu mai este posibil din cauza procentului electoral în micșorarea accelerată. Vechile partide s-au comportat precum maimuțele-emoticoane de pe rețelele sociale care nu văd și nu aud ce furtună de pixeli s-a pornit cu scopul declarat de a-i mătura de pe scenă. Calea lor spre supraviețuire este întortocheată și depinde de niște algoritmi pe care nu i-au înțeles niciodată, dovadă monumentala prostie pesedistă pe stil vechi, de a băga voturi în urnă pentru „dușmanul” mai accesibil în turul doi. Un tur doi care s-a transformat într-o litanie nesfârșită, recitată parcă de niște zombi resetați în adulația pentru un personaj gol pe dinăuntru.

Ciocnirea tectonică electorală din România este în legătură directă cu cele două tendințe majore din lumea democratică, occidentală: izolaționismul de tip suveranist și universalismul de tip european. Ciocnirea celor două tendințe, fundamental opuse, va genera la confruntarea finală unde de șoc ce vor modela pentru mult timp viitorul următoarelor generații de români.

Tabăra suveranistă este în avantaj evident, nicicând la precedentele alegeri geografia repartizării votului nefiind atât de uniformă la nivel național. Marele ei câștig a fost și în diaspora, care trăiește într-o Românie virtuală, unde mesajele simple, gen familie, patrie, identitate, religie sunt absorbite natural, potențate de frica de război. Pentru cei care nu știu, sau care nu vor să recunoască realitatea în care trăim, am o veste proastă: noi suntem de câțiva ani într-un război hibrid și negarea lui nu îndepărtează pericolul transformării acestuia într-un conflict clasic. Și mai este ceva care a basculat votul din diaspora către suveraniști: o uriașă frustrare acumulată în deceniile de muncă la străini, pentru a constata că averile visate nu sunt nici pe departe strânse, pentru că și acolo viitorul este incert, pentru că integrarea este mai dificilă decât părea la început, pentru că...

Ciocnirea tectonică în care se află România suveranistă cu România europeană își va avea epicentrul pe data de 18 mai, iar cel care va fi propulsat la Cotroceni va da un chip țării în care trăim. Președintele reprezintă cel mai bine imaginea unui stat, așa că românii trebuie să aleagă una din cele două realității care se confruntă. Vor un președinte de tipul liderului de galerie, fără nicio meserie practicată, zgomotos, violent și demagog, sau un președinte cu diplomă de doctorat luată la Paris, olimpic internațional la matematică, ales în două rânduri de bucureșteni pentru a le fi primar?!

O alegere dificilă, într-adevăr...